În 1983, Cărtărescu predase un volum-bombă la Cartea Românească, Poeme de amor. George Bălăiţă, directorul de-atunci al editurii, era fan şi-şi pusese la bătaie toată influenţa politică (ditamai membrul supleant al CC al PCR) ca să-l scape din furcile cenzurii. Amorul cărtărescian contrazicea directiva partidului prin care erotismul putea fi doar piperul reproducerii. Cartea a plecat, într-o bună zi, la tipografia „13 Decembrie“. Mircea şi Tudor Jebeleanu (care făcuse coperta) s-au prezentat într-o zi la porţile tipografiei, înarmaţi cu sticluţele de vodcă. Se spunea că, dacă nu aduceai ofrandă lichidă zeului linotipist sau semizeului maşinist, opul avea să iasă strîmb şi cu greşeli.
Intră ei şi dau de un şef. Scot clondirele şi omul se întunecă. Era o problemă. Ce problemă? Cartea nu mai apărea. Cum nu mai apărea? Oamenii muncii denunţaseră volumul pentru pornografie şi refuzau, implicit, să-l tipărească. Şi cui îl denunţaseră? Partidului! Mircea şi Tudor au dat fuga la Bălăiţă, care aflase şi el. Fără să facă zarvă, a retrimis volumul la Satu Mare, la o altă tiparniţă, mai depărtată de braţul lung şi neghiob al organelor. Dar te pui cu vigilenţa proletară? Într-o şedinţă-fulger, tipografii de-acolo denunţau şi ei pornografia perversă a poetului-aventurier. În clipa aia, s-a umflat pipota în Bălăiţă, care a retrimis cartea la Bacău, în fieful său, dimpreună cu cele mai straşnice indicaţii să nu-şi mai bage conştiinţa colectivă botul prin versurile de amor. Doar aşa, în mare secret şi cu o echipă restrînsă, Poeme de amor se năştea viu la a treia cezariană. Iar autorului i s-a recomandat să se facă mic, mic…
