Dacă lăsăm miștoul deoparte, trebuie să recunoaștem că nu merge nici cu hăis, nici cu cea, nici cu vorba bună. Dar s-o luăm cu încetișorul, adică cu începutul. Mary Beard, președinta juriului Premiului Booker 2026, a vorbit nu demult despre motivul pentru care nu agreează deloc expresia „Îmi place enorm să citesc”. Acu’ să fim sinceri, cui, în România, îi place să citească? De regulă, celor cărora limba română le dă fiori cînd e vorba să apere cultura română sfîntă și străbună. Parcă e un făcut: cu cît își iubesc patria mai fierbinte, cu atît îi vorbesc și-i scriu mai rău limba. De regulă, ai să vezi dragoste cu găleata la cei care n-au apucat să-și dea bacul, la cei cărora li s-au pierdut actele din liceu. Am avut și un prim-ministru (păi, numa’ unul?) care asuda grozav cînd era să deschidă gura. Mary Beard, însă, spunea ceva mai subtil, pe care publicul nu prea l-a înțeles – și asta pentru cam același motiv: nici publicul nu prea citește. Sau, dacă o face, atunci e acasă, cu capul proptit în pernă și cu ochii holbați la cîmpul alb. Și la oile negre, alea care invită la somn. Doamna în chestiune se juca cu chestii subtile: cititul e una, subiectul cărții – alta. Subiectul poa’ să fie oribil. O crimă, un incest, un viol, un război, o tortură, toate-s chestii nașpa. Dar plăcerea de a citi e cu totul altceva.
Însă astea sînt chestii subțiri. Însă exact la ele m-am gîndit de cînd cu noua programă școlară și cu pupatul drapelului. Pentru că merg împreună. Marea, insurmontabila problemă a școlii românești nu e testul PISA, ci lipsa acută de lectură. Elevii români urăsc cu ferocitate cititul. Iar ura asta se naște și ajunge la maturitate în școală. De ce? Am mai explicat: pentru că lecturile din manuale nu-i interesează și pentru că felul în care li se cere să discute despre ele nu are de-a face cu ei. Acu’, că s-a încoțopenit programa nouă, care le va da adolescenților peste muian cu ditamai cronicarii, putem fi siguri că, în cel mult zece ani, numărul cumpărătorilor de carte (și așa cel mai mic din Europa) se va înjumătăți. Intenția a fost nobilă: să-și cunoască elevii istoria paraliterară, aia puchinoasă, de pînă la genunchiul broaștei. Doar că rezultatul va fi unul românesc. Se vor bifa niște ore, se vor genera răspunsuri automat și nimeni și nimic nu va mai ști nimic. Dragoste cu sila nu există. Masochism, da. Pe scurt, vom avea niște absolvenți de liceu care vor ști chiar mai puțin – dacă acest lucru e posibil. Soluția rațională și practică e simplă: lasă copiii să citească chestii mai zurlii, mai pe gustul lor, și pofta va veni mîncînd. Nu-i mai pune să repete papagalicește ce-au creierit alții. Lasă-i să spună prostii – că prostia nespusă sau nescrisă are prostul obicei de a da lăstari subterani.
Și de aici picăm sub steag. Legea drapelului e soră bună cu obligativitatea cronicarilor. Nu e nimic mai ușor decît să dovedești că îți iubești țara. Pupi drapelul, te înșfaci zdravăn de o țîță și te-ai scos. Nu mai trebuie să dovedești nimic. Nici că știi limba română, nici că te pricepi la ceva. Iar dacă te prinde careva că ai călcat strîmb, că ai încurcat borcanele, ba chiar ai băgat amîndouă mîinile în buzunarul statului, mai juri o dată pe drapel că e un proces politic. Dragostea mută munții și stelele, cum n-o să miște un popor căzut în adorație? Miniștri plagiatori, directori țucălari, agaiști de familie – toți vor jura fierbinte pe drapel. E ca nota de la religie: îți saltă media. Atunci, să pupăm, că e folositor.
Singura nedumerire pe care o am este dacă pupatul ăsta trebuie să fie numai strămoșesc sau e voie, mai modern, și cu limba?
Nu, nu merge și cu limba, că asta-i de la francezi. Și, de-aici, Franța, Macron, Nicușor, Cioloș, sclavi… O dăm iar de gard. Măcar să nu avem buzele unsuroase după șaorma.