Eurovision-ul rămîne concursul muzical în care Europa votează cu sufletul, cu diaspora, cu resentimentele istorice, cu alianțele regionale și, uneori, din greșeală, chiar cu melodia. Finala anul ăstuia a fost încă o demonstrație că Eurovision nu e doar un spectacol artistic. E și un recensămînt geopolitic.
România s-a întors în competiție după o pauză cauzată de lipsa banilor și, surprinzător pentru mulți, a terminat pe locul 3, prin Alexandra Căpitănescu și piesa „Choke Me“. Într-un concurs dominat de show-uri agresive vizual, explozii de LED-uri și coregrafii care păreau produse de Inteligență Artificială pe steroizi, România a venit cu o combinație de vulnerabilitate, sexualitate ambiguă și dramatism balcanic. Exact genul de lucru pe care Europa îl critică public și îl votează discret de acasă.
Clasamentul final spune ceva despre continentul pe care trăim. Bulgaria a cîștigat cu un scor uriaș, Israel a terminat pe 2, iar România pe 3. Asta înseamnă că, pentru prima dată după mult timp, Europa îndepărtată a dominat competiția. Eurovision-ul confirmă, practic, că Europa reală nu seamănă deloc cu Europa din broșurile de la Bruxelles. Există un culoar emoțional estic foarte puternic. Moldova a punctat bine, Ucraina la fel, Grecia a fost sus, Bulgaria a cîștigat. Balcanii și Estul au votat compact, aproape tribal. Cînd apare o piesă care transmite suferință, pasiune și puțină toxicitate sentimentală, est-europenii reacționează ca la un apel ancestral.
În schimb, marile puteri vestice au fost fie ignorate, fie umilite artistic. Marea Britanie a terminat aproape ultima, cu un singur punct. Germania și Austria s-au prăbușit și ele. Occidentul bogat produce muzică impecabilă tehnic, dar Eurovision-ul nu se mai cîștigă din studiouri și case mari de producție. Se cîștigă cu delir, dramă și sentimentul că artistul ar putea izbucni în plîns sau ar putea declanșa un conflict diplomatic în orice moment.
A existat și componenta politică inevitabilă. Participarea Israelului a produs tensiuni uriașe și chiar boicoturi din partea unor țări. Eurovision-ul insistă anual că este „apolitic“, exact cum și Balcanii insistă că la nunți se bea moderat. În realitate, fiecare vot spune o poveste. Țările apropiate cultural votează între ele, diaspora mută puncte dintr-o parte în alta a continentului, iar conflictele internaționale ajung inevitabil și în televoting.
Pentru România, revenirea aceasta este interesantă și din alt motiv. Ani la rînd, românii s-au comportat față de Eurovision exact cum se comportă față de orice. Au spus că e o prostie decadentă, după care au urmărit finala pînă la 2 noaptea și au comentat frenetic pe Internet. În mod tradițional, noi avem o relație foarte românească cu competiția: dacă luăm un loc slab, concursul e „o mizerie politizată“. Dacă terminăm sus, Eurovision-ul devine instantaneu un simbol al valorii culturii românești în lume. Singura mare dezamăgire a fost, la această ediție, votul juriului dat de Republica Moldova. Cele doar trei puncte primite au asmuțit haitele de melomani români de pe Internet asupra vecinilor.
Se spune că Eurovision-ul nu premiază neapărat cea mai bună piesă. Premiază capacitatea unei țări de a se transforma, pentru trei minute, pe scenă, într-o memă continentală. Anul acesta, România a reușit aproape perfect asta.
Marea Britanie nu „a terminat aproape ultima”, ci chiar ultima. Locul 25 din 25.