Mircea Vasilescu, redactorul-șef al Dilemei vechi, a publicat un articol în care ia în tărbacă selecția textelor din curricula școlară. A atins nemuritorul subiect "Puiul", de Al. Brătescu-Voinești. Adică o prepeliță din marginea unei miriști, cu un pui cam năbădăios, împușcat în freză. Ce, n-ați fost la școală? Generații de profesori au suspinat parcurgînd textul, dimpreună cu mii de clase de copii înfricoșați, care au vărsat tone de lacrimi. Ca să ce? Ca să asculți de mămica. Cine să asculte? Sandi? Da’ cine… (plm) e Sandi? Autorul nu ne spune.
Ei bine, după asta a urmat un torent de incriminări la adresa lecturilor obligatorii sau facultative. Și, cum demonul politic nu ne lasă să dormim în clasă, a căzut la datorie și Mircea Cărtărescu. Dujmanii l-au găbjit cu o proză, Petruța. Cum a ajuns Petruța în clasa a VI-a, zău, nimeni nu știe. Cuvintele tari, pulă, pizdă, au fost croșetate (ș…ț), să nu împulice inocența puștilor. Ce a avut în cap autoarea, Florentiana Sâmihăian? Mister. Manualele alternative și antologiile de texte școlare nu sînt niciodată verificate la sînge dacă-s în regulă. Nu-s. Cunoscătorii spun că e o mafie romanțioasă.
Pe bune, textul lui Cărtărescu produce delicii unui cititor avizat, dar e departe, foarte departe de copilărie. Doamna sau domnișoara de mai sus și-a plasat plăcerile personale într-un manual. La clasa a V-a, i-a dat în gînd ideea să pună Mendebilul. Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dujmani mă apăr singur! Nu sînt pudibond, nici ipocrit. Dar nu m-aș gîndi vreodată să încep Abecedarul cu Povestea pulii (croșetate). F.I.
