În Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării, o remarcabilă scurtă carte de eseuri publicată în primul an de pandemie, romanciera Elif Shafak, care este și doctor în științe politice nu tocmai la Academia Națională de Informații din Valahia, arată clar efectele devastatoare ale furiei într-o societate. La început vine frica. Frica decurge în furie. Furia orbește și așa se prăbușesc societățile în abisul extremismului politic. Așa ajungi să-l votezi pe guru penal. Așa ajungi să îți legi speranțele de niște nule, de oameni de nimic împachetați în sloganuri strălucitoare. România Normală. România Educată. România Onestă. România proastă făcută grămadă.
Luciditatea, pe de altă parte, este greu de menținut într-o epocă precum aceasta, a dezbinării. Ne aflăm, evident, la sfârșit de ciclu istoric. Profitorii înregistrează profituri uriașe, iar societatea post-sapienșilor galopează spre extincție. E drăguț dacă îți plac apocalipsele. Dar luciditatea este și singura cale prin care te poți apăra de gloată. Turmele au la zi un apetit pentru autodistrugere mai mare decât patriarhii zgomotului grunge din Seattle. Gândirea critică e tot ce ne rămâne, când nu ne mai rămâne nimic.
Iar dacă treci România prin filtrul rațiunii vezi și că nu funcționează, și de ce nu funcționează și de ce nu o să funcționeze. Între timp, românii își pierd vremea cu toți proștii pământului, dar și cu toate proastele pământului, TikTok-ului și televiziunii. Nimic de substanță. Nicio politică publică desprinsă din viața reală. Între timp, tinerii francezi și spanioli protestează în trena unor probleme reale. Tinerii români se uită în gura emanaților de pe rețelele sociale care favorizează exclusiv provocații cognitiv. Pe de altă parte, cei mai puțini tineri au votat la vremea lor cu Tăriceanu, așa că de unde nu e – nici bunul Dumnezeu nu mai are ce să ceară. Sfârșit.
Sfârșit, sfârșit, dar mai contează și cum ieși din scenă. Românii o fac și fără luptă, și fără demnitate, agitând sloganurile unui golănaș de peluză, un eșec până și în viața galeriei. Avortarea democrației începe însă chiar din dealul Cotrocenilor, unde s-a cocoțat un pitic străbătut de pulsiuni antidemocratice, ca să nu se cocoațe alt pitic, și mai răsăritean, cu nădragii roșii și doldora de dosare penale. Fie și într-o justiție ea însăși penală. Furia poate fi gestionată corect într-o democrație, dar e greu, așa că nu o să se întâmple tocmai la noi. Furia ar fi trebuit să nască alternative democratice reale, nu scursuri de la pădure. Vedeți partide noi și pe bune? Socialiste? Liberale? Conservatoare? Cum nu prea e cazul, și în 2028 veți vota, dacă se va mai ivi ocazia, cu cine veți dori și va ieși tot cine vrea pădurea, cu aprobare, desigur, de la marele licurici, pe partea economică, direct. Marele licurici fiind între timp scrântit întru oranjgutanul sforărit direct de la Moscova. Finalul? E epoca de aur a șarlatanilor, a intimilor pedofililor și proxeneților. Măcar e un final pe gustul telespectatorilor Insulei Iubirii. Meritat, frumos.
1 comentariu