Pe Gabriel Spahiu îl găsiți de vineri, 4 mai, în cinematografe. Este tovarășul sub-inginer Iulică Ploscaru din Visul lui Adalbert (R: Gabriel Achim), o comedie neagră în care apar niște cuțite artizanale, cîteva casete video, Duckadam și un tablou cu Nicolae Ceaușescu. Suficient încît să-l luăm la întrebări, mai ales că toate astea se întâmplă pe 8 mai 1986, a doua zi după ce Steaua a bătut Barcelona la Sevilla.
Reporter: Ce făceai pe 7 mai 1986?
Gabriel Spahiu: Fumam pe terenul de fotbal din curtea școlii. Urma să termin liceul.
Rep.: Meciul l-ați văzut în gașcă?
G.S.: Nu exista pe vremea aia posibilitatea asta. L-am vazut acasă, cu mama. Nu eram mare amator de fotbal. Terminasem cu Steaua de cînd eram puști, de la Steaua – Standard Liege de prin '80. Eram stelist, dar nu mai eram microbist. Totuși, nemicrobist fiind, știu că m-am târît prin fața televizorului de bucurie.
Rep.: Cum ai reacționat prima dată cînd l-ai cunoscut pe Duckadam?
G.S.: Băi, nu l-am cunoscut. Am ghinion cu portarii. La un moment dat trebuia să joc cu Stelea într-un scurt metraj, prin 2000 și ceva, și nu s-a mai făcut filmul pînă la urmă.
Rep.: Unde te-a prins Revoluția din ‘89? Ai fost în Piața Universității?
G.S.: La marea adunare națională facută de Ceaușescu eu eram într-o alimentară din Romană, numită Premial, și cumpărasem portocale. Eram fericit că o să am portocale de Crăciun. Mă îndreptam spre Cișmigiu, să iau 78, și am traversat Calea Victoriei cam pe unde e acum cîrciuma lui Voicu, Green Hours. Cînd am trecut eu pe acolo, ăștia începuseră să dea foc la steaguri. Am dat de un cordon de securiști care mi-au zis să trec mai departe. Am trecut de Palatul Telefoanelor, unde erau soldați înarmați. Am luat-o pe la Teatrul Mic și cred că mi-l aduc aminte pe Geo Visu care ieșise împreună cu mai mulți actori și manifestau, urlau acolo. Am ajuns pe jos acasă și seara am ieșit să păzesc podul Ciurel.
Rep.: Ai ajuns cu portocalele acasă?
G.S.: Da. Povestea e și mai mișto de atît. Fratele meu e plecat în Franta de prin ‘80 și, de fiecare dată cînd suna, făcea mișto, vorbea de chestii despre care nu avea voie să vorbeasca la telefon. Și, întîmplător, la cinci minute după, suna și securistul care îl păzea pe fratele meu:
– Ce faci Sandu?
– Bine, uitați tocmai ne-a sunat acum cinci minute, e bine, (eu aveam același text tot timpul), nu vorbește de rău țara și partidul, nu se droghează și munceste.
Brusc, în perioada aia, mă suna frati-miu și era foarte serios la telefon, nu mai vorbea tîmpenii și-mi spunea doar să stau acasă. Eu îl întrebam de ce și el îmi zicea doar să stau pe acasă. Mi-a urlat “O să mori ca boul, bă!”. Eu:“Nu, mă duc acolo”. În perioada “Universitate” lucram la Teatrul Național la Trilogia Antică și eram golan, cu Andrei Șerban și cu toată gașca de golani. Am ocolit minerii, n-am luat bătaie.
Rep.: În Visul lui Adalbert faci biznis cu video-ul. În realitate ai avut video în anii ‘80?
G.S.: N-am avut video, în schimb am avut vreo două săptămîni o cameră video pe care o adusese fratele meu din Franța, unde locuia. Bineînțeles cu scandal, pentru că la vamă l-au pus să plătească o garanție de 1000 de dolari. Camera oricum era o bombă, o chestie pe care trebuia să o ții în cîrcă. Am tras o secvență de familie cu ea. După Revoluție, încoa, am primit un aparat video, dar n-am văzut nimic la el. Apăruseră deja dvd-urile.
Rep.: Poți să-l vinzi acum hipsterilor.
G.S.: Da, da. Am văzut, în schimb, filme la video la Casa de Cultură Mihai Eminescu. Ne punea Pittis filme muzicale. Am văzut un concert Pink Floyd, Live at Pompei se numește, Police, Queen am mai văzut acolo. Punea un televizor pe scenă și ne uitam cu toții la video.
Rep: Ceva pornache ai prins la video? Circula la un moment dat o variantă porno după Albă ca Zapada și cei șapte pitici.
G.S.: Nu l-am văzut, dar știu că circula în perioada aia Caligula ca film porno, dar era, de fapt, o păcăleală. Pe ăsta îl văzuseră prietenii mei, eu n-am apucat În schimb, am avut o singură revistă, un Playboy pe care l-a găsit maică-mea și nu mi-a zis nimic, dar l-a luat de acolo, a decupat toate pozele și mi l-a pus la loc. Cînd am apelat la revista mea porno, de fapt nici măcar porno nu era fiind vorba de un Playboy, ci mai mult sexy, am văzut că lipseau pozele, dar nu puteam să-i zic ceva maică-mii.
Rep.: În film ești un fel de Sergiu Nicolaescu, regizezi, joci. Te-a inspirat în vreun fel Sergiu Nicolaescu?
G.S.: Nu pot să zic că m-a influențat în vreun fel pentru că nu-l cunosc. Însă, pe la jumătea filmului aveam nevoie de un model. Eu am fost prieten în ultimii ani de viață cu Tudan, basistul de la Roșu și Negru. El avea, ca și personajul din film, un entuziasm molipsitor, făcea de toate, se arunca în orice. Intra cu capul înainte, se pricepea, nu se pricepea, făcea totul cu o ardere așa aparte. Cumva el mi-a fost, la un moment dat, modelul în film.
Rep.: “Visul lui Adalbert” este o comedie cu accidente de muncă. În realitate, ai avut parte de vreun accident de muncă?
G.S.: Era să iau foc și era să mor spînzurat. Eram în Maroc, la filmări, cînd am luat-o la fugă, arzînd, dintr-o greșeală a marocanilor, care nu știu engleză prea bine. Trebuia să arunce cu niște cocktail-uri Molotov cînd auzeau cuvîntul “Two”. Ei au aruncat la „One”. Asta e un accident. Celălalt e povestit. Trebuia să fiu spînzurat în film. Mă rog, personajul. Aveam o funie de gît și mai aveam un ham. Nu era un ham de parașută, cum se folosește, ci era un ham de alpinism. Era pus invers și mă ținea cumva aplecat în față și funia aia mă ținea de gît. Și cît au stat ăștia să-și facă sharf-ul, să pregătească filmarea – era filmare de noapte, în pădure – , eu am început să tremur. Bogdan Uritescu, cascadorul care stătea pe lîngă mine, îmi zice: “Băi Spahiu, nu tremura acum că nu te filmează nimeni!”. Dar eu nu-l mai auzeam pentru că nu mai eram conștient. S-a prins un om din echipă și a strigat “Băi idioților, moare ăsta!”. Practic, eram apăsat la gît, pe jugulară, și nu se mai oxigena creierul și începusem să tremur. Aștia își făceau liniștiti treburile și credeau că eu repet. S-a prins un nene artificier și a strigat “Bă, moare ăsta”, iar eu m-am trezit și am crezut că am adormit la filmare. Asta este cea mai mare umilință pe care poate să o îndure un actor, să adoarmă la filmare. Mi-am zis că m-am făcut de cacao rău de tot și, cînd colo, era cît pe-aci să mă omoare ei pe mine.
Rep.: De ce trebuie să vadă puștii neapărat Visul lui Adalbert?
G.S.: Părerea mea e că nu trebuie neapărat să vadă filmul ăsta sau să ne asculte pe noi cînd povestim cum am trăit adolescența pe vremea lui Ceașcă. Trebuie să-și trăiască viața în felul lor. Să se uite la Visul lui Adalbert pentru că e un film bun, nu ca să învețe istorie.
