Galați, ultimul etaj, pe dreapta

În 1979, pe stagiarii repartizați la Galați statul îi cadorisise cu etajele 10 și 11 dintr-un bloc de la marginea cartierului Ada Marinescu. Cum l-au ocupat e o poveste. Maică-mea, în imensa ei dragoste pentru plodul ei (adică pentru mine), s-a suit în tren și a aterizat la cei trei frați, Puiu, Poni și Carol, care locuiau aici. Împreună cu ei, a pus la punct un plan, adică ce s-ar numi azi o petiție, adică o cerere către activul de partid. Cum să nu aibă grijă partidul de tineretul studios, silit să stea în gazdă la prețuri oneroase? Așa vrea partidul să convingă oamenii? Așa are grijă statul de detașamentul de avangardă? Fără un acoperiș deasupra capului? Dar eficiența muncii? Organele n-aveau ochi pentru poporul muncitor? Așa că proaspăta pensionară era hotărîtă să se adreseze prim-secretarului PCR, iubitului fiu al poporului, tovarășul…

Am aflat, am rîs. Gazda nu era chiar scumpă: 300 de lei. Era doar antipatică. Iar salariul, 1.270 de lei, părea să rezolve și nevoile alimentare, și pe cele bahice, dar și pe cele amoroase. Nu conta că rămîneam dator pînă la salariu, banii veneau la ora exactă și nu aveau valoare. Spre uimirea mea, activul de partid și secretarul de județ au luat în serios amenințările mamei și, la începutul lui februarie 1979, ne mutam, cu cățel, dar fără purcel, în cîte o cameră de la etajele de mai sus. Erau patru apartamente pe palier, două etaje, 28 de camere în total. Liftul nu mergea, apa urca cu greu atît amar de drum, iar cînd bătea vîntul, ne intra frigul în oase. Dar eram tineri și ne-am împrietenit repede. Ușile rămîneau permanent deschise, spre disperarea vecinilor bărbați de la parter pînă la etajul nouă care visau mînioși la cîrdul de june profesoare. În inconștientul colectiv, muncitoresc și familist bîntuia ideea unui tractir permanent, a unei curvăsării perverse. E drept, s-au petrecut cîteva îmbîrligări, a rezultat și un copil (o fată era decisă să obțină cu orice preț buletin de Galați), dar, pe ansamblu, erau prietenie, cîntec, joc și voie bună.

Acolo am fost martorul unei povești de iubire și năprasnice, și dramatice, dar și vesele. Prietenii mei Carmen și Sandu, amîndoi timișoreni exilați la marginea lumii, care vorbeau cu celebrul accent și care își înălțau la unison sprîncenele în fața nonșalanței și a superficialității regățene de neînțeles. Sandu era însurat. Carmen era disperată. Sandu era tăcut. Carmen era vorbăreață. Carmen s-a hotărît să facă un copil, ca să rămînă măcar cu ceva din această poveste fără șanse. După trei ani, Sandu mutulică a divorțat, iar la încheierea stagiaturii amîndoi s-au întors în Timișoara, unde au trăit fericiți ca în basme. Dragostea există!