După hazlia pățanie cu "ordinul cavalerilor Dürer", Gabriel Liiceanu s-a hotărît să-și recupereze onoarea pierdută și ia taurul actualității de coarne. Ce era mai la ordinea zilei decît jaful exorbitant de la ASF? Așadar, filosoful s-a pus pe treabă, cu acribia și seriozitatea specifice. A călărit net-ul, a strîns datele, a bîntuit legislația europeană. A făcut comparația cu instituțiile echivalente din alte țări. Ca o furnicuță doctă, a pus cifrele unele sub altele, a adunat și a socotit. Apoi a scris un articol fulminant.
"M-am uitat la cele trei rapoarte anuale ale acestora pe anul 2012, cele mai recente. Sînt foarte detaliate, cu cîte 160-220 de pagini fiecare. Din păcate, CSA (cea mai mare dintre entități după venituri) dă cele mai puține date despre situația financiară proprie. În schimb, putem afla că veniturile ASF (suma celor trei entități) au fost de 26,5 milioane de euro în 2012 (rezultate din acele taxe de funcționare), iar cheltuielile au fost de 31,2 milioane de euro. De remarcat că fiecare entitate a avut un deficit de buget care, agregat, este de 4,7 milioane de euro. E firesc să-ți pui întrebarea cum oare vă puteți permite să dați prime și salarii atît de mari, cîtă vreme veniturile nu acoperă aceste cheltuieli. Cum, cu un asemenea deficit?"
Minunate cuvinte, meșter filosoful. Întrebarea e necruțătoare, nimicitoare. Păcat că există o pată mare în soarele demonstrației: toate datele de care se folosește Gabriel Liiceanu sînt din 2012, pe cînd ASF nici nu exista, iar instituțiile financiare hrăpărețe erau sub și în altă stăpînire. Totul e corect, cu excepția vinovatului. Dar are vreo importanță?
