Părinţii sînt cele mai fericite fiinţe din lume dacă odraslele lor dovedesc un talent ieşit din comun încă de la cea mai fragedă vîrstă. Copilăria mea a fost umbrită permanent de geniul precoce al semenilor mei. Voiam şi eu. Trăgeam cu urechea, căscam ochii, învăţam pe rupte. Totul era în zadar. La cenaclul „Săgetătorul“, condus de Tudor Opriş, îmi luau faţa Vasile Poenaru, Dinu Adam, Doina Doru, Olga Neagu, Katia Fodor, Mihai Peniuc, Irina Gorun, Bogdan Ghiţă-Ulmu.
Ăştia erau cei cu care defila adolescenţa mea neguroasă. Ei luau laudele, premiile, aplauzele şi – fireşte – gloria. Ei mai aveau şi o – ah, deja! – viaţă sexuală tumultuoasă. Petreceau împreună şi, invidie a invidiilor, publicau cărţi. Eu, împreună cu alţi vreo treizeci de poetaştri, alcătuiam caracuda. Noi citeam întotdeauna, cu voce sugrumată şi cu priviri lăcrămoasă, cerşind un cuvînt bun, o revelaţie, o măslină. Trăgeam cu urechea şi ciocăneam la metafore cît era ziua de lungă şi, taman cînd trufia dădea în clocot, venea ziua neagră a lecturii şi a prăbuşirii. Oricît ne-am fi străduit, versurile ieşeau boante sau şchioape.
Pînă într-o zi, cînd a răsărit soarele şi pe uliţa mea. Am scris o povestioară cît o palmă, „Broasca“. Prozuţa a avut succes, iar tartoriţa cenaclului, Irina Gorun, micuţă şi brunetă, m-a topit. „E perfectă“ – exact aşa a zis şi m-a lăsat să mă aşez lîngă ea, la pian şi să apăs, bezmetic, pe clape. Tudor Opriş mi-a dat-o spre publicare la „Amfiteatru“. A apărut, într-un colţişor. Iar colţişorul ăla imens m-a vindecat de invidie.
Publicat în Cațavencii, nr 45, 14-20 noiembrie 2012
