Cine dracu’ ar fi crezut că maestrul Beligan va ajunge vreodată hîrtie de turnesol? Iată că s-a-ntîmplat, spre hazul general. După spiciul adresat, într-o frumoasă tradiție encomiastică, lui Victor Ponta, partida adversă l-a umplut de căcat colaboraționist. Nu că n-ar fi avut dreptul, după frumoasele, înălțătoarele cuvinte: „Îl susțin pe Victor Ponta, pentru că țara asta are nevoie de un președinte tînăr și energic! Cred în tineri, doamnelor și domnilor! Tinerii sînt capitalul nostru cel mai de preț. Trebuie să ne folosim de acest capital, de la nivelul cel mai de jos și pînă la vîrf! Dixi et salvavi animam meam.”
Numai că, printre contestatarii sălbatici, există și un filosof cu o muscă prezidențială pe căciulă. Cu numai cîteva luni în urmă, Gabriel Liiceanu producea un discurs poate la fel de infamant, în glorioasa limbă de lemn: „Dumneavoastră ați spus în cuvîntul pe care ni l-ați adresat că nu știți dacă ați fost la înălțimea exigențelor măcar a unei părți din intelectualitatea română. Fac parte din acei cărora li s-a lipit eticheta de «intelectual al lui Băsescu» și aș vrea să spun cu această ocazie că ați fost la înălțimea unei bune părți a intelectualității din țara asta. (…) Asta înseamnă tocmai că s-au recunoscut cu valorile lor în activitatea dumneavoastră. Timp de zece ani cît ați fost, sînteți președintele României, nu ați făcut decît să ne așezați pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuia să ne așezăm. Și pentru asta vă mulțumim”.
Cum bine spune un amic din America, n-ar fi bine ca filosoful să se mențină în hotarele heideggeriene? Acolo e mult mai simplu!
