Încurcate și întunecate sînt căile Frankfurtului

După ce că sîntem o cultură mică, vai steaua ei, mai sîntem și îmboboșați, certăreți, ocoși, aroganți și – în cele din urmă – nepregătiți.

Puțină lume știe că, peste numai doi ani, la Tîrgul de carte de la Frankfurt, România va avea statutul de țară invitată. „Și ce mare scofală?”, veți spune. Întrebarea e corectă, doar că e nițeluș pe dinafară. De regulă, invitarea unei țări în miezul unui mare tîrg internațional de rezonanță mondială implică un efort financiar, logistic și artistic pe măsură, mai ales dacă țara respectivă are ceva de oferit. Ce? Păi, cultură, că nu știu cu ce altceva ne-am mai putea lăuda. Ei, doar că, pînă la Dumnezeul culturii, te mănîncă sfinții.

Deci hai să vedem ce sfinți și paracliseri se înșiră pe lungul drum al cărților românești către inima Germaniei.

La începutul primăverii lui ’26, s-a semnat protocolul. Care sună nițel diferit de o simplă participare, că la bifat participări sîntem campioni. România va mișcula un pavilion de aproximativ 1.500-2.000 m², față de 100 m² în 2025. Numai spațiul principal e de 15-20 de ori mai mare decît standul obișnuit. Dar nu suprafața nu doare, ci bătătura culturală: durata și diversitatea programului sînt boală lungă, moarte sigură. Cică vom lua sau vom da lecții de pian și bune maniere din 2026 pînă în primul semestru al anului 2029. Ați înțeles acum de ce doare: e drum lung și cale bătută, lucru care nu se prea pupă cu felul nostru de a fi.

Organizatorii tîrgului precizaseră din start că țara invitată răspunde de proiectarea, organizarea și finanțarea propriei prezențe. Bun. A trecut jumătate de an în pace și onor. Tot ce s-a întîmplat de atunci pînă acum a fost o decizie: organismul însărcinat de ministru cu organizarea va fi OFIC (Oficiul de Film și Investiții Culturale). Mărturisesc că n-am auzit în viața mea de această instituție. Iată ce e: un intermediar între sectorul public și cel privat în domeniul proiectelor culturale, cu accent pe gestionarea programului de rambursare – un mecanism numit „cash rebate”.

Pe scurt, nimeni nu are habar dacă OFIC știe sau nu știe să gestioneze un astfel de eveniment, de o asemenea amploare și pe o asemenea durată. Bănuiesc că nici ei înșiși. Dar nici contrariul nu poate fi dovedit. Și iată că, pornind de aici, hop și cu o petiție (acompaniată de surle și tobe pe Facebook). Petiția – semnată de nume grele ale culturii române. „Și ce cereau în petiție?”, ar întreba Caragiale. Nu pensie, ci renumirea echipei de negociatori care a dus la semnarea convenției româno-germane. Și cu asta aș fi de acord, numai că echipa respectivă s-a ocupat (bine) de evenimente mai mici, punctuale. Nimeni (mă repet) nu știe dacă se poate face. Iată cam ce trebuie pus cap la cap: Pavilionul, Programul, delegația, cărțile și materialele, comunicarea, programul din afara tîrgului, administrarea, identitatea vizuală.

Jur că nu știu ce să zic. Mi se pare prea mult și pentru echipa de negociatori, și pentru echipa de economiști. Și n-am auzit – da’ poate sînt surd – nimic despre bani. Că fără bani rămînem cu hei-rupul.

Între timp, așa cum îi stă bine românului, din imensa lui dragoste de cultură, răzbat în public niște răcnete de revoltă. Adică o prelungire a habarnismului politic în lumea celor care cuvîntă. Și constat, de pe margine, că nici „intelectualii” nu pot negocia, analiza, construi nimic împreună. Important e să-ți distrugi adversarul, cu orice preț, cam cum era cu cincinalul de odinioară: „Să facem, tovarăși, cincinalu-n patru ani și jumătate, chit că vom trage zece ani pentru asta.”

Înclin să cred că o singură echipă nu poate rezolva asta. Că trebuie un plan. Că trebuie resurse. Că guvernului (chiar așa provizoriu cum e) trebuie să i se pună o notă de plată sub nas, dar fără cîr sau mîr. Că trebuie angajați profesioniști din finanțe, negocieri, ambient, prezentare, PR – pe bani reali. Cu cît mai mult hei-rup patriotic, cu atît mai mare dezastru. Trebuie semnat un armistițiu între tabere. Între bolojieniștii finanțiști, fritziștii organizatorici și grindenii artistici.

Spre deosebire de cele trei tabere care se sfîșie, dintr-o dragoste chioară și amor ghebos, eu mă pregătesc cu niște popcorn și multă bere. Deschid „Zorba grecul” și aștept o prăbușire și mai măreață.