În 1996, Laurenţiu Ulici redresase Uniunea Scriitorilor. Semnase un contract beton cu un lanţ de cazinouri şi nutrea planuri de mărire. Urmarea celebrei călătorii pe mare a fost că, în insula Rhodos, avea să se înfiinţeze, cu bani evropineşti, desigur, un centru de traduceri. Toate ţările şi ţărişoarele care se înghesuiseră, prin cei mai talentaţi reprezentanţi, pe puntea pachebotului de lux participau, acum, cu desăvîrşită seriozitate, la plănuirea noului lăcaş de cultură.
Reuniunile de lucru aveau loc trimestrial – unde în altă parte? – în insulele greceşti. Acolo m-am deplasat şi eu, în calitate de vicepreşedinte, să apăr interesele României. Nu era mult de apărat. Că nici n-aveam ce. Dar, ca să mă dau mare şi important, am băgat o groază de chichiţe şi şopîrle. Între noi fie vorba, ele aveau rostul lor. De la înălţimea nostră imperială, noi, România, nu voiam să fim pe picior de egalitate cu ţărişoare mai mici sau mai neînsemnate. Singurul care s-a prins a fost urmaşul altui imperiu, Iuri Pocalciuc, care a înotat puţin prin frangleza mea şi a ţîşnit cu putere: „Protestez! Colegul român vrea să-şi tragă partea leului. Noi, Ucraina, sîntem o mare naţiune!“.
Supărarea a ţinut pînă după-amiază, cînd, plictisiţi de atîtea tratative (că doar n-aveam să scoatem nici un ban din buzunar şi nici să decidem ceva serios), ne-am tras la plajă. Vai mie! Îmi uitasem slipii în ţară. Banii (în 1996, nu vă pară lucru de şagă) nu erau pentru fleacuri. Eh, aveam să mă uit la afurisita aia de Mediterană, limpede ca cleştarul. Cînd colo, cine vine cu o pereche de slipi la mine? Duşmanul, domnule! Am fraternizat şi ne-am cufundat ca fraţii în mările străinătăţii.
Publicat în Cațavencii, nr. 43, 31 octombrie – 6 noiembrie 2012
