În 1983, m-am angajat la Cartea Românească, cu sprijinul lui Mircea Nedelciu și prin bunăvoința lui George Bălăiță, directorul editurii. Nu mi-a fost greu să îmbrac halatul de gestionar, mai greu a fost cu manipularea banilor. Ieșeam întotdeauna în pagubă. Dar n-avea nici o importanță: timpul trecea, leafa mergea, eu cu drag munceam. Însă acolo, în subsol, am dat peste o comoară uitată.
Pe rafturile din camera de trecere a magaziei odihneau manuscrise, dactilograme și șpalturi de la cărți care n-apucaseră să vadă lumina zilei. Dar ce zic? Pe rafturi așteptau lumina zilei (dar lumina nu le mai aștepta) cărțile autorilor fugiți. Așa l-am citit, de exemplu, pagină cu pagină, pe Vintilă Ivănceanu. Cine mai știe, azi, ce autor formidabil a fost? Dezgropam dintre hîrțoage feluriți autori români pe care partidul hotărîse să-i pună la index. Minune mare, printre ele era și un șpalt de la o carte a lui Milan Kundera, pe care-l citisem, hăt, înainte de 1971, în Secolul 20. Avea titlul Gluma și conținea cîteva povestiri. Am vorbit despre asta cu un bătrînel simpatic și volubil, traducător din cehă, Jean Grosu. S-a luminat la față, dar mi-a spus cu fereală: "Eu l-am tradus. Mai aveam două săptămîni pînă să apară, Milan a fugit, iar Ambasada Cehoslovaciei a cerut stoparea editării".
L-am tras în depozit și l-am dus la șpaltul singuratic. S-a luminat la față. "Astea-s corecturile mele. Era bunul de tipar." Fără o vorbă, am extras toate foile și i le-am dat. Ne-am împrietenit și, de cîte ori ne vedeam, zîmbeam pe sub mustață. În șase ani de gestionariat, nu s-a interesat nimeni de Kundera. Îl uitaseră.
