Nu știu de cînd scrie și proză poeta optzecistă Mariana Codruț, dar a început să publice de-abia în 1997, cînd i-a apărut romanul Casa cu storuri galbene la Editura Polirom. Cu acest volum de povestiri*, a ajuns la cea de-a patra recidivă în proză, la Editura Cartier din Chișinău. Povestiri realiste, cu subiecte și personaje din contemporaneitatea imediată, în care ceea ce contează e puterea observației și, uneori, atmosfera de poezie în care sînt învăluite personajele. Să ne înțelegem, autoarea nu scrie poeme în proză, ci povestiri – ea le spune generic proze – cu oameni obișnuiți și cu întîmplările lor deloc ieșite din comun, în care vocea autorului se manifestă cu discreție și fără să tragă textele către parabolă, ci mulțumindu-se cel mai adesea cu consemnarea aproape reportericească a faptelor.
Personajele ei, schițate din cîteva linii, încearcă să înțeleagă ce li se întîmplă și ce se petrece în lumea din jurul lor. În povestirea cu care începe volumul, Cătă și hamsterul, aflăm ce face și ce gîndește la vîrsta a doua badanta moldoveancă a unui bătrîn italian, căreia chiar îi pasă de soarta celui pe care-l îngrijește. Spre deosebire de autorii mizerabiliști, pentru care realismul înseamnă să intre în detaliile cu sînge, vomă și excremente ale cotidianului, Mariana Codruț nu insistă asupra lor pentru a da de urma vreunei nefericiri a personajului său. Cătălina ei nu e nefericită, fiindcă pur și simplu e o femeie naivă și credincioasă care își face datoria cît poate ea de bine, cu o dedicare de soră medicală. Harnica badantă are cont pe net și vorbește la telefon pe WhatsApp cu soțul ei rămas acasă. E conectată, adică, la tehnologia curentă. Asta n-o împiedică însă, în ziua de Vovidenie, cînd preotul de la biserica românilor din cartier i-a zis că oamenii ar trebui să înțeleagă limba animalelor, să tragă concluzia că ea nu-i destul de credincioasă, de vreme ce nu a priceput ce a zis crapul pe care l-a spintecat de viu ca să-l gătească. Cum povestirea e scrisă în stil indirect liber, adică din punctul de vedere al personajului, nu aflăm ce crede autoarea despre convingerile Cătălinei; textul nu conține niciun indiciu în această privință. (De altfel, în niciuna dintre povestirile volumului, autoarea nu-și permite comentarii despre personajele sale, ci lasă lucrurile la aprecierea cititorilor, de unde senzația ca de pictură naivă pe care o dau textele.) Hamsterul din titlul povestirii e bătrînul domn pe care-l îngrijește Cătălina. Don Bruno se uită la desene animate și la filme documentare pe plasma agățată de perete. Într-unul dintre aceste documentare, don Bruno a văzut un hamster pe care oameni de știință l-au vîrît într-un „maț de sticlă” ca să demonstreze cît e de flexibilă șira spinării micului animal. Hamsterul merge pînă la un capăt al tubului de sticlă, apoi se răsucește ca un contorsionist și pornește în direcția opusă, iar don Bruno, care a fost și el om de știință, crede că asta e și povestea bătrîneții sale de prizonier al bolii. În altă povestire, cea care dă titlul volumului, aflăm de ce nu se mai uită la cer o femeie și ce i s-a întîmplat, de fapt, prietenei sale din copilărie: o tragedie și o dramă așa cum sînt trăite de două femei care se întîlnesc întîmplător și-și povestesc ce li s-a mai întîmplat. Simplu, în limbajul oarecare al oamenilor obișnuiți, dar cu efecte memorabile.
Mariana Codruț își construiește prozele folosind exclusiv materialul clientului, cu rezultate inegale, dar, în cele mai reușite, cu o remarcabilă putere de transfigurare artistică.
*Mariana Codruț, Femeia care nu se mai uită la cer, Editura Cartier, 2026
