Fracturist sau nu, povestește. Acum, despre Boddah speriat.
Reporter:Ce este în capul tău?
Ionuț Chiva:You can’t handle the truth. Am glumit și eu cu tine, de fapt ce să fie, am avut săptămînile astea un om la muncă, să mă ajute cu o bucătărie și o baie, așa că astăzi știu mai multe despre mufe reduse și îmbinări, dar și despre Noua Ordine Mondială, puterea din spatele puterii, cine ne conduce, de fapt etc. Altfel, ce să fie, griji, preocupări (preocupări ca-n engleză, sînt o persoană destul de mohorîtă pe interior), planuri și intrigi complicate despre cum să trec noaptea – nu pot să dorm și, ca să nu mă ia nervii, trebuie să-mi inventez lucruri de făcut, filmele nu te scot întotdeauna. Cel mai bine e în pădure după ce am mers mai mult și atunci, în timp ce merg, nu mai e nimic în capul meu, uneori îmi iese asta și e OK.
Rep.: Ce-nseamnă să fii altfel într-o lume plină de altfeli?
I.C.:E ciudat să mă întrebi asta. Prima frază din romanul la care scriu este: ”Erau doi tineri ca orice tineri, dar în secret întrețineau ideea că sînt diferiți”. Ce poți să faci, trebuie să le lăsăm oamenilor iluzia asta romantică că au ceva unic, irepetabil și mai ales că personalitatea lor trebuie să se exprime. Fără asta mor, ar fi o melancolie a spiritului care ne-ar duce pe toți la moarte. Mergeam în adolescență la o bibliotecă de lîngă Cișmigiu și era o tipă care, cînd mă vedea în sala de lectură, îmi lăsa o bomboană pe pupitru. Normal, m-am speriat că vrea să mă fută. Într-o zi eram la fumat și mă trezesc că vine și îmi bagă o poză sub ochi. Eram eu la un party, doar că nu știam pe nimeni din poză, casa nu-mi spunea nimic și, deși poate nu ar trebui să spun asta, nu m-am prea rupt în party în adolescență. A durat, cred, o jumătate de minut pînă să-mi dau seama că nu sînt eu în poză, era un băiat, replica mea perfectă la o distanță de un om (știi teoria aia cu trei oameni prin care ajungi de la oricine la oricine). Cam atît despre cum sîntem altfel – oricîte rasta ne-am trage, venim dintr-o mașină cu posibilități combinatorii limitate și deci profund repetitive.
Rep.: Despre ce și cine n-ai putea să povestești niciodată?
I.C.:Mult timp am crezut că despre femei. Nu le înțeleg existența, sînt alien pentru mine, nu pot să mă uit la filme sau să citesc cărți despre femei, exact cum nu pot consuma SF-uri. Și totuși, ultima povestire din Boddah speriat, o povestire mai faulkneriană, aș spune, “Fiica diplomatului”, are în centru o femeie.
Rep.:Este lumea virtuală diferită de cea reală?
I.C.:Da, este diferită în 10.000 de feluri.
Rep.:Cum te naști și cînd mori în virtual?
I.C.:Probabil că în lumea virtuală te naști în prima copilărie, cînd începi să te joci singur prin casă bombănind scenarii complicate, pentru că nu poți încă vorbi, în timp ce izbești o mașinuță de alta. Ai deja un avatar, care, iată, a și produs un accident frontal. Cu moartea e grotesc. Am în lista mea de prieteni de pe fb scriitori morți, mulți destul de curînd încît să-i fi cunoscut, care încă postează și dau like la lucruri. Într-o vreme, cînd Thomas Mann posta status-uri isterice și violoniști expresivi, mă iritam doar vag, mă gîndeam că n-o mai potolește Dumnezeu și pe bovarica asta (patroana contului). E mai grotesc, mai scîrbos, cînd decedații sînt contemporani, repet, poate pe unii i-ai și cunoscut. Nu are legătură, dar întrebarea ta mă duce cu gîndul la un tînăr confrățic care, cum moare un scriitor, hop cu articolul de comemorare pe trei platforme. Sînt articole de respirație largă, se simte o ușoară voluptate în ele, ai zice că pentru asta a fost făcut.
41 de vizualizări
