Ajunsesem de puțină vreme la Cartea Românească, dar îmi intrasem în atribuțiile de gestionar conștiincios. Număram, sortam și mă minunam (în secret) cîte chestii putea să ascundă subsolul editurii. Dar nici nu învățasem, încă, lucrurile esențiale ale meseriei de gestionar (un soi de stăpîn al peșterii comorilor), cînd m-am trezit cu maldăre de pachete din Jurnalul de la Păltiniș. Nu eram eu mare filosof și nici mic gînditor. Pachetele, însă, intrau, fără număr, în peștera mea. Numele mi-erau cunoscute. Foarte. Eram curios, mai ales că Tanța Vulcănescu, tehnoredactorul, ne anunțase că va fi o lovitură. P-ormă, am aflat că acolo sus, la Cenzură, cineva îi iubea pe autori. Numele protectorului era, deopotrivă, protejat în editură: Elena Docsănescu.
Dar marea surpriză era tirajul, cel puțin o sută de mii. Pentru filosofie, mi se părea cam mult. Dar părerea mea modestă nu avea să țină. De-a doua zi, a început să curgă cu bonuri de la conducere. Venea Miliția, venea Securitatea, veneau doctorii, oficialii, partidul, protejații, toți, în păr, să se împărtășească din lumina noiciană. Nici n-ai fi zis că filosoful era pierdut la Păltiniș, iar micii discipoli, pedepsiți de regim. De dimineața pînă seara, bonurile cu 20, 30, 40 de exemplare ieșeau din pivnița mea. Apoi Florin Georgescu, șeful librăriei, venea și el, cu aceleași bilețele. Apoi Mircea Nedelciu (aici era mai simplu, noi nu dădeam pe funcții, ci pe ochi frumoși). În fine, ultimii, dar nu cei de pe urmă, au apărut bișnițarii. Jurnalul de la Păltiniș era o afacere. Poate că o mai fi și acum.
