Grea viaţa de jurat! După ce te hotărăşti să intri în joc şi crezi că numai cerul e limita, descoperi că lucrurile sînt mai complicate şi prezintă umflături. Acum vreo şase ani, CNC-ul mi-a propus să jurizez scenariile care urmau să reprezinte producţia pe 2007. Totul era la plic – dar n-a fost decît o chestiune de ore să descopăr numele scenariştilor, al regizorilor sau al caselor de producţie.
Bîrfeam cu Cristina Corciovescu şi căutam aliaţi pentru scenariile bune. Dorel Vişan părea să ne cînte-n strună. La fel, urmăream cu şiretenie evoluţia producţiilor care – din motive misterioase – obţineau note mari sau prea mari şi organizam contraloviturile. Pînă la urmă, lucrurile n-au ieşit rău. Dar nu asta contează, ci partea nevăzută a jurizării, aia de care nu vorbeşte nimeni, nici măcar cu fereală.
Mă trezesc într-o bună dimineaţă cu un telefon protocolar, de la un romancier celebru. C-o fi, c-o păţi, nu aş vrea să public o carte de poezii în Franţa? La o editură prestigioasă… Din pură prietenie şi consideraţie. Ba aş vrea. Dar ştiu eu oare că are un scenariu genial în concurs? Cel mai bun scenariu, toată lumea e de acord. Am mers pe burtă. Nu ştiam, dar am să fiu deosebit de atent! Şi am fost. Cum s-au dat rezultatele, am primit imediat alt telefon. Nu mai era protocolar deloc. M-am şters pe bot de Franţa. Foarte bine. „Am impresia că dumneata nu ştii cine sînt eu!“ – a răcnit scenaristul. „Poate că n-oi şti, dar, în schimb, sînt absolut sigur că dumneata nu ştii cine sînt eu, altfel nu mă sunai!“ Mi-era uşor, repetasem scena de vreo zece ori…
