Meleșcanul s-a evaluat singur, cu mâna lui, și a ieșit o comicărie.
Concluzia la care a ajuns Meleșcanul a fost seacă: Nu sunt prost!
E definitivă și revocabilă. La fel ca trecutul nămolos al lui Mele. După ani de somnolență zâmbitoare, Meleșcanul s-a făcut de râs. Pentru asta a fost nevoie ca Republica Moldova să fiarbă, iar marile puteri ale lumii să se pună de acord în povestea lui Plahotniuc. În România, însă, această lipsă de creier cu urechi mari îi pregătise alt destin Republicii Moldova. Țara-mamă România, cu mâna lui Mele, își băgase fiica în rahat. Meleșcanul voia alegeri anticipate, Meleșcanul a sfidat SUA, UE și Rusia, lingând clanța Curții Constituționale din Moldova, la fel cum ling unii clanțele ambasadelor. Așa a fost să fie, ca un individ care niciodată nu a spus nimic clar în viața lui să articuleze exact acum o poziție limpede. Poziția unei infinite rușini.
Omul, de ani buni, își tot trăiește sfârșitul și încă nu se știe cine sunt cei care nu-i permit să se retragă în puturoasa istorie care l-a născut. ALDE scuipă sânge și din cauza acestui personaj. În timp ce Liviu Dragnea o tot trimitea pe Viorica Dăncilă la Bruxelles să facă pe-aia demnă din Videle, în timp ce Jean-Claude Juncker și Frans Timmermans ne puneau masa în cap la fiecare discurs, Meleșcanul dormea, sforăia, zâmbea invariabil și, mai ales, nu era prost.
Omul nu-și dă demisia pentru că nu e prost. Și-ar fi dat-o, însă nu vede unde sunt semnăturile celor care au „semnat” o petiție online pentru demiterea sa. Și, până la urmă, să fim serioși, ce porcărie mai e și asta, Internet?
