Mihai Duțescu este arhitect și scriitor, autorul romanului Uranus Park.
Mihai Radu: Trăim sub amenințarea marelui cutremur, a devenit aproape un eveniment monden, marele cutremur e printre noi. Când vor ajunge în pericol și blocurile din cartierele-dormitor ale Bucureștiului? Ce termene de garanție au, la ce costuri vor fi consolidările lor? Peste câți ani să ne așteptăm la o superbă prăbușire a iubitei noastre capitale?
Mihai Duțescu: Nu blocurile din cartierele-dormitor sunt cele mai expuse în cazul unui cutremur, ci cam tot ce s-a construit înainte de al doilea război și are, să zicem, mai multe etaje. Dintre astea, blocurile interbelice „cubiste” sunt unanim considerate categoria cea mai vulnerabilă – au structură de beton armat, dar betonul armat era un material foarte nou pe atunci, cu care se lucra cam după ureche. Blocurile comuniste, însă, în special cele de după ’77, au fost proiectate și construite mai responsabil, deși termenele lor de garanție cică ar fi 25 de ani. Nu știu ce presupune asta, un inginer ne-ar putea lămuri – cred că expertizare și reparații periodice, consolidări punctuale, care știm bine că nu s-au făcut. Costul unei consolidări variază în funcție de cât de șubredă e structura veche. Poate să plece de la 50 de euro/mp și să sară de 200, adică în anumite condiții să coste mai mult ca o structură nouă. Dar blocurile comuniste nu cred că vor suferi avarii majore în cazul unui cutremur ca acela din ’77. De fapt, dacă se rup astea, pică și 90% din tot ce s-a construit înainte de ele, și înseamnă că a fost vorba despre un cutremur devastator – și am muri cu toții în chinuri. Or să rămână doar câțiva norocoși, care or să se plimbe melancolic printre ruine.
M.R.: Care sunt cele mai mari suferințe arhitecurale ale Bucureștiului? Fă-ne un platouaș!
M.D.: Strict arhitectural, Bucureștiul nu stă rău, ba aș zice că stă mai bine ca alte orașe din aceeași ligă. Probleme ar fi în zonele complementare arhitecturii; în urbanism, de pildă. Aici, dincolo de clasica istorie oribilă cu demolările și mutilările din anii ’80, sunt probleme grave și azi. Pe scurt, și doar o enumerare seacă: legislație schematică și permisivă, care oricum oferă portițe, iar acolo unde nu oferă poate fi fentată fiindcă nu există organe de control suficiente, iar alea care există sunt de obicei slab pregătite profesional și acțiunile lor, insuficient de bine fundamentate, pot fi atacate ulterior cu legea pe masă. Sau: corupție (cu prețuri mici, accesibile) și multă prostie, sau în cel mai bun caz indiferență, la cei din primării, care-și pun semnătura pe documente din zona urbanismului. Sau: lipsă de viziune și cocălăreală în cazul factorilor decizionali din primării și ministere, băieți și fete care, deși umblă în vacanțe prin toată lumea, când se întorc la ei în birou parcă-i lovește ceva în cap, parcă n-au văzut niciodată cum arată un oraș în Spania sau Franța sau Austria. Parcă n-ar ști că obții calitate a spațiului construit, deci calitate a vieții, doar dacă organizezi concursuri de arhitectură și urbanism, de care apoi trebuie să ții cu dinții să se respecte – și nu dacă matrapazlâcărești licitații cu băieții tăi, pe criteriul celui mai mic preț, ca să umfli după aia devizele, să ajungă la toți.
M.R.: Tot plesnesc țevi în măruntaiele Bucureștiului, se întrerupe apa prin cartiere, se surpă străzi… Ce știi, ce e în burta orașului mai scapă?
M.D.: Dincolo de rețele, care sunt vechi și oricum prost gândite (ai văzut vreodată în alt oraș european cârpeli periodice de trotuare ca la noi? Nu, pentru că țevăraia și cablurile lor sunt băgate în canivouri, niște tuneluri tehnice în care, dacă se strică ceva, intri și repari fără să atingi strada sau trotuarul) – deci dincolo de rețele, problemele sunt la furnizorii de utilități, cu monopol și prețuri pe măsură, și servicii pe măsură – de la Radet, fie-i țărâna ușoară, și până la alții mai șmecheri, Enel sau ApaNova. Adică, uite cum văd eu: Radet e ca un bou de-ăla sinistru căruia n-ai ce să-i ceri, nu poate mai mult, dar în cazul celorlalți e combinație, ăia fac cu bună știință ce fac și-ți râd în față.
M.R.: Care a fost cea mai frumoasă poveste de corupție de care ai auzit?
M.D.: Eram prin 2007 în birou la niște doamne la o primărie și era iarnă, frig, iar ele aveau blănițe de-alea sintetice pe umeri, ca un ilic, cum se punea mai demult ca o dublură detașabilă la gecile de iarnă. Și aveau și reșou improvizat dintr-o cărămidă de BCA – o să zici că rulez clișee, dar fix așa era. Așteptam să-mi vină rândul la una dintre ele, care avea un morman de dosare pe masă și mânca covrigi, și în timpul ăsta vorbeam cu un coleg care aștepta la alta – vorbeam despre mașini, că el își schimbase mașina de curând –, când doamna la care așteptam eu zice: „Mamă, că văd că vă pricepeți, ce părere aveți de Honda asta nouă?”. „Care Honda, Civic?”, întreb eu. „Break sau sedan?” „Aia break, nouă…”, zice ea. „E cam de discotecă, e mai de puștani, așa…”, zice colegul cu care eram. „Așa, nu? Cu farurile alea…”, zice doamna, apoi continuă: „Deci tot la seria 3 rămân, mă fac dracu’ de râs cu aia, la vârsta mea…” – nu e neapărat o poveste de corupție, dar trebuie să recunoști că frumoasă e.
M.R.: La ce te aștepți din partea lui Orban, a lui Firea și a lui Nicușor Dan, ca primari, referitor la “fața” Bucureștiului? Cum îți imaginezi mecla Bucureștiului sub mâinile fiecăruia dintre ei? Asta e, am ajuns să apelăm la scriitori…
M.D.: Cu Gabriela Firea e nasol, cred că cel mai nasol. Țopismul la persoane ambițioase și cu spirit gospodăresc egal dezastru. Am văzut poze de la ea din casă și am înțeles amploarea reală a posibilului dezastru. Ludovic Orban presupun că va continua fix pe linia măsurilor administrative ale lui Oprescu, lipsit de nuanțe și foarte balcanic, poate frecând un pic mai mult menta decât Oprescu, lenevind un pic mai mult, dormind la prânz, de exemplu. Nicușor Dan îmi place pentru că a construit mult singur, one man show, și totodată nu-mi place pentru că-și dă enorm cu părerea despre arhitectură și urbanism – la modul la care mi-aș da eu cu părerea despre pediatrie doar fiindcă am copii, m-am lovit până acum de nenumărate de situații diferite în ceea ce-i privește și am și citit cărți pe tema asta. Cu toate astea, e o diferență între mine, când deschid gura, și un pediatru. Ar fi de dorit ca, în cazul în care va fi primar, să se înconjoare de specialiști onești în diferite domenii care țin de administrarea orașului, în care să aibă încredere și pe care să-i lase să-și facă treaba. Cunosc câțiva oameni OK din echipa lui, dar știu și unii nocivi și rapace, care nu-mi dau seama cum au aterizat acolo.
M.R.: Dacă de mâine ai fi arhitect-dictator al Bucureștiului, ce decizii ai lua?
M.D.: Arhitect-dictator nu prea s-a pomenit. Poate arhitectul unui dictator, caz în care pot ieși lucruri extraordinare în anumite contexte. Spre exemplu, pe cât de condamnabil a fost fascismul în sine, pe atât de minunată e arhitectura acelei epoci. Deci de dragul jocului pe care mi-l propui, îmi închipui că, dacă i-aș sluji unui dictator, ar trebui să-i gâdil orgoliul cumva, făcându-mi și discursul paralel totodată. Aș da în primul rând de lucru arhitecților români, pentru că sunt destui buni. Mai exact, l-aș convinge pe Tovarășul să facem concursuri pentru tot ce înseamnă investiție publică. Și aș face cum am văzut când am lucrat la Barcelona, după o logică complet opusă celei de la noi, unde mai întâi facem casele, după care – în limita posibilităților și niciodată ca lumea – facem și străzi sau alte dotări publice minimale. Așa că eu, cu binecuvântarea Tovarășului, aș face invers: mai întâi concurs de urbanism, apoi sistematizarea terenului conform rezultatelor concursului, adus rețele edilitare, făcut străzi, parcuri, stații de metrou, tramvai, după care dat drumul la proiecte pe fiecare teren – și pentru fiecare proiect pe bani publici, concurs separat, de arhitectură de data asta. În momentul în care oamenii se mută în noua clădire, au tot ce le trebuie, de la apă și canalizare până la școli și grădinițe, biserici și spitale, teatre, muzee etc. Atât de simplu. De fapt, nici nu e nevoie de dictatură pentru așa ceva, e doar logică elementară și respect față de oameni.
