Mihai Radu vs Simona Tache: Despre colecţii

Ghem over

Există undeva, în fiecare casă în care-și duce viața o femeie, un ghem imens, o bilă de mărgele, lanțuri și brățări. Îți amintește de frumoasele vremuri de la grădiniță cînd, împreună cu ceilalți șmecheri de la grupa mare, puneați guma de mestecat la comun și alcătuiați un biloi pe care l-ar fi putut mesteca doar Greuceanu sau o creatură cu fălcile lui Vasile Blaga. Sau, mă rog, copilul făcut de Vasile Blaga cu Greuceanu.

Ca să facem, așa, o medie, să zicem că bila de mărgele este foarte mare și foarte grea. Dacă o ridici de la pămînt fără un antrenament prealabil, riști să faci hernie. Dacă arunci cu ea ca la popice, ai putea să dărîmi casa de chirpici a bunicilor.

Cîteodată, cînd o apucă nostalgia sau curățenia, dă peste acest monstru sferic. Repet: o pupilă gigantică de aur, argint, tinichea și foarte mult plastic. Atunci scoate un oftat entuziasmat:

– Offf-aaah, uite colierul ăsta turcoaz. Știu, ăsta merge foarte bine cu rochia aia a mea pe care mi-am luat-o anul trecut cînd am mers la Paris.

Aprobi, bineînțeles, deși nu-ți amintești de nici o rochie. Abia dacă îți sună un clopoțel cu chestia aia, “Paris”. Iar rochia, să ne înțelegem, se găsește, probabil, în ceea ce se poate numi “bila imensă de rochii nepurtate”. Ea insistă, se bucură că a dat peste colierul ăla, de-abia așteaptă să vină vara, să-și pună rochia pe ea și chestia aia la gît, e ianuarie, dar parcă nu mai are somn pînă nu vine luna iunie. Mai cotrobăie prin bila aia ca un chirurg drogat prin mațele unui pacient, după care reface biloiul și-l dă uitării pentru alte cîteva luni.

Dar vine vara. E iunie, pe ea o cuprinde sentimentul de “Ăăă, ce drăguț” cînd descoperă în bila de rochii nepurtate niciodată rochia aceea pe care și-a luat-o atunci la Paris.

– Auzi, dar nu-ți pui colierul ăla care avea culoarea aia…

– Care?

– Ăla pe care, știi tu, atunci cînd…

– Aaa, nu, n-am acum starea să-l port.

De undeva din casă, nu știi de unde, pupila aia gigantică se belește la tine.

Tipul de la colecția de cabluri

Bărbatul, atunci când îl cunoști, te surprinde prin detașarea lui față de obiecte. Pare că se are doar pe el însuși și că merge prin lume fluierând, cu mâinile în buzunare și pletele în vânt. N-are nici geantă, nici rucsac, nici măcar portofel. Hmmm… ce sexy, nu-i așa? Un cal i-ar mai trebui, ca să-i fluture pletele alea ca lumea, sau măcar să meargă cineva în fața lui cu un ventilator. Ce mai, e ca un haiduc, libertatea e singurul lui obiect. Îhîm… Stai numai să ajungi la el în bârlog, să vezi ce colecții de gunoaie are acolo, o frumusețe!

Uite, de pildă, SUB birou i se lăfăie un ghem uriaș de șerpalăi din plastic, atât de încâlciți între ei încât nici prin topire nu mai pot fi descâlciți. E colecția lui de cabluri și e bine să nu faci greșeala s-o atingi. Știi cât praf era în Interstellar, da? Ei bine, o cantitate dublă o să iasă din mațele alea și o să mori sufocată, horcăind lângă ele. De ce le păstrează? Pentru că „Poate o să mai am nevoie, niciodată nu știi când îți trebuie un cablu!” și pentru că „Ești nebună, ăsta negru a fost primul meu cablu, cum aș putea să-l arunc? Iar ăstălalt… tot negru… a fost al doilea… Cum? Toate sunt negre? Da, dar sunt nuanțe diferite de negru, lasă-mă-n pace, vezi-ți de mărgelele tale, nu te mai băga în chestii de-astea de bărbați”. Mda, umblă vorba că Freud, când își vedea propria colecție de cabluri, își punea mâna-n cap.

Dar ce se lăfăie oare PE birou? PE birou e colecția lui de mufe, mufulițe și mufișoare, mai exact o cutie răpciugoasă de plastic, în care se lăfăie, așa, la vreo două kile de mufe. De ce ar păstra cineva multe mufe? Păi, pentru că „Poate o să mai am nevoie, niciodată nu știi când îți trebuie un o mufă!” și pentru că „Ești nebună, asta a fost prima mea mufă…”, mda, ați înțeles.

Am descris un colecționar mediocru. Împătimiții păstrează, pe lângă mufe și cabluri, și toate divaisurile cu care au avut de-a face vreodată: calculatoarele, boxele, bufărele, sabufărele, rutărele, tastaturile, maușii, uăcmenurile, tot, tot, tot. Mormanele de cutii de pizza nu sunt colecție, n-o să se supere dacă le aruncați.