Acel moment
E un moment prin care trece orice bărbat. Nu, nu mă refer la ăla, și oricum, să știți, s-a descoperit că nu e așa, nu se orbește din atâta.
Mă refer la momentul în care te uiți la femeia de lângă tine și te gândești foarte serios: „Băi, cred că e nebună!”.
Și-ți tot repeți: „Băi, pe bune: dacă e nebună? Vai, cred că-i nebună!”.
Pur și simplu, te consideri un consumator foarte ghinionist: dintre toate femeile tu ai luat-o pe aia care e stricată. Fuck, mai trăiești asta doar când îți cumperi Renault-ul Mégane și doar al tău, din tot Universul, are probleme la pompa de ulei.
Aveam vreo 20 de ani și, la un moment dat, una a început să plângă. Mă gândeam c-o fi călcat cu săndăluțele ei cele noi în movila de căcat a vreunui maidanez. Nu, nu era vorba despre asta, nu era vorba despre nimic. Ceva în ea, fără știrea ei, a luat puterea – a avut loc o lovitură de stat în gagica de lângă mine și noua putere o punea să plângă. Nu știa de ce, nu știa nimic.
„Tot e bine – m-am gândit –, doar plânge aiurea, nu-i atât de grav.” Cristi, poreclit Grasu’, a dat peste una care avea gonoree.
Ce e tare e că plânsul îi trece și apoi e la fel de drăguță și vioaie, și sprintenă, și ghidușă, și veselă, cum era înainte. Abia asta devine foarte înspăimântător. Minte-mă, inventează că ai avut ceva, dar nu mă lăsa să trăiesc cu senzația că-n orice moment pot să țâșnească lacrimile din tine, așa, fără nici un motiv.
Bine, mă rog, trec anii și îți dai seama că nu e nebună. Și mai cunoști și alte femei. Și îți dai seama că toate sunt la fel de sănătoase ca ea.
Un suflet de femeie într-un corp de bărbat
Ofer un milion de euro unui bărbat care acceptă să trăiască o singură zi într-un corp de femeie, bombardat de dimineața până seara de minunații hormoni feminini. Cum?? Nu vrea nimeni? OK, ofer două milioane de euro! 20! 200! Mda… nu vrea nimeni. Bine, atunci să ne imaginăm o zi din viața lui Chuck Norris, după ce i s-au injectat hormonii cu pricina.
Ora 6,15 dimineața. Soarele îi bate în geam lui Chuck Norris, ca să-i ceară voie să răsară. Chuck Norris nu răspunde. Se întoarce cu spatele, ia perna în brațe și o udă de lacrimi. De lacrimile pernei. Se simte așaaaa, puțin trist, ca și cum ar fi pe moarte, iar moartea ar scânci sub greutatea lui și l-ar ruga să se ridice.
Ora 12,00. Chuck nu s-a dat încă jos din pat. Îl doare puțin burta, are contracții. A intrat în travaliu și urmează să se nască pe sine, doar că nu-și poate permite asta, fiindcă n-a terminat încă de construit și de decorat casa în care urmează să se aducă pe lume. Cu construitul e simplu, dar partea cu decoratul îl epuizează nervos. Pur și simplu nu se poate decide dacă să pună perdele roz sau mov, în dormitor, și asta îl face să-și pună niște sos picant în ochi, ca să poată să plângă și el puțin, să se mai elibereze de emoții.
Ora 17,00. Chuck Norris se uită în oglindă și se simte, brusc, grasă. Își numără până la infinit kilogramele. De două ori. Hotărăște că mai bine se sinucide decât să fie grasă și joacă ruleta rusească cu pistolul plin. Din păcate, câștigă, ceea ce îl face să-și dea singur un ciocan în ouă, ca să poată să plângă un pic și de fericire că n-a murit. Viața e frumoasă. Chuck Norris îi oferă inelul și o cere în căsătorie. Viața acceptă.
Ora 23,30. Chuck Norris se simte din nou trist. A tăiat mai devreme o ceapă și ceapa a plâns în hohote, iar, acum, Chuck nu mai poate scăpa de imaginea ei sfâșietoare. Își bagă un ardei iute în fund, ca să poată să plângă din nou. Plânge. Apoi decide să doarmă cu lumina aprinsă, fiindcă știe că întunericului îi e foarte frică de el.
Ora 23,45. Chuck Norris se culcă sub pat, fiindcă, la un moment dat, după miezul nopții, va trebui să se trezească să-l sperie pe Bau-Bau.
Ora 24,00. Chuck Norris simte nevoia să îl țină cineva în brațe, pentru că are din nou o stare proastă, inexplicabilă. Se strânge tandru la piept și, în final, adoarme suspinând ușor. În Japonia are loc un cutremur devastator.
116 vizualizări
Acum cinspe ani. Eu student, ea la fel. Mergem la un chef. Veselie. Plecam. Pe la Piata Sudului incepe sa planga incetisor. Ce ai fata? N-am nimic. Pana la Poli mormaiala se transformase in inundatie cu sughituri. Lumea metroului voia sa ma bata (noroc cu gabaritul:)). Ajungem in camin si se potoleste. Incerc un „CE MAMA Dra…”. Botic. Tac. A doua zi imi spune ca si-a imaginat viitorul nostru ca familie. Tot atunci i-am dat liber.
Si tot de atunci Mihaita e tot liber, si liber, si liber.
:)) Cristi. Liber de unele, legat de altele. Asta-i viata. O s-o intelegi (viata) cand o sa cresti.
de oicei sunt bune ale Simonei, dar de data asta, barbat fiind, tind sa-i dau mai multa dreptate lui Mihai. stiu, nu e usoara viata cu un taifun hormonal, dar de aici pana la a te comporta diagnosticabil mai sunt niste pasi. daca exista impresia ca barbatii sunt niste fapturi rationale si coerente… ei bine, este gresita. dar asta nu inseamna ca exista la orizont posibilitatea ca un barbat sa o ia brusc si neanuntat pe carare, apoi sa revina ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. barbatii fac alte treburi pe alte cai, treburi care te fac sa pui la indoiala udecata lor, dar macar, inceaca sa para rationali.