Patapievici, Mihăieș, Radu – tripleta ICR. Demisionarii Ordonanței USL de a trece Institutul de la Băsescu la Senat.
Reporter: Unde am greșit cu România asta, tu și eu?
Mircea Mihăieș: Nu știu dacă am greșit. Poate am fost doar naivi. Păcatul nostru întemeietor e ziua de 22 decembrie 1989. Ne-am imaginat că prin dispariția lui Ceaușescu minciuna, poltroneria, jaful și ura s-au risipit în vînt. Ei bine, nu: ele abia ce au început să se solidifice. Democrația pare a fi ceva greu asimilabil. Deocamdată, la noi s-a instaurat așa-numita „democrație dirijată“, adică folosirea puterii pe care ți-o dă votul parlamentar drept ghioagă pentru a-ți altoi adversarii. Merge și așa o vreme, dar la un moment dat vine decontul…
Rep.: La ICR ați făcut chestii mișto. Cu ce operă de artă poate fi comparată dărîmarea echipei Patapievici?
M.M.: Firește, cu „Cîntarea României“! Glumesc, desigur, deși Ordonanța buclucașă tocmai asta își propune: să transforme instituția într-un furnizor de chefuri cu mici și bere pentru românii plecați vremelnic în străinătate (ah, ador acest „vremelnic“!). E drept că încă din copilărie prietenii sîrbi de pe stradă mi-au împuiat urechile (motiv pentru care-i pocneam cu sete, recunosc) c-am fi un neam de chelneri, dar nu mi-aș fi închipuit că vom fi împinși să facem vreodată chelnerism cultural! Motiv pentru care am abandobat dregătoriile în favoarea altora mai vrednici.
Rep.: Mă doare cînd citesc: „Mihăieș a pupat mîna lui Băsescu, cel ce i-a dat de mîncare“. De ce, Mircea?
M.M.: Soluția e simplă: nu mai citi astfel de inepții! Cei care le scriu nu pot ieși din logica bolșevică. Ei chiar cred în astfel de bazaconii. Frauda e limpedissimă: în timp ce ei sînt legitimi să scrie despre mine orice aberație, eu n-am dreptul să-mi exprim nici o opinie, pentru că sînt aprioric condamnat. Dacă-i somezi să producă un text, un singur text de proslăvire a „Tiranului“, au să te trimită tot la pamfletul meu despre matusalemii pesediști, din 2004, ori la filipica adresată motoclicliștilor, din 2007. Restul e doar o pastă grețoasă născută din gelatina resentimentului național.
Rep.: Imparțialitatea este chestie de cultură. De ce ai uitat să taci, ca funcționar public?
M.M.: Pentru că n-am făcut nici un jurămînt de tăcere, castitate și moarte. Nu trăim nici în mînăstiri, nici în asociații secrete mari cît patria. E o culme a nerușinării să mi se ceară mie să tac, dar acest lucru nu li se pretinde miniștrilor ori parlamenatarilor, care au un statut de funcționar public (demnitar) la fel de compact ca al meu. La început mi s-a părut c-ar fi fost o prefăcătorie, un fel de ascundere după alun. Puteam să tac și să fac la ICR orice măgărie, și eram bun, dar n-avem dreptul să-mi dau cu părerea, chiar dacă munca mea la sus-zisa instituție a fost cît se poate de corectă! Decît să-mi asum o astfel de logică șchioapă, am preferat să fiu călcat în picioare de toți nemernicii aflători în treabă.
Rep.: Îți plac eucalipții?
M.M.: Ah, nici nu știi ce coardă înmiresmată ai atins! Prin 2006, o prietenă de la Paris a lui Horia-Roman Patapievici a trimis ICR-ului un buchet enorm de crengi de eucalipt. Ne-am luat fiecare cîteva ramuri și le-am păstrat în birouri multă vreme. Ani în șir — pînă au început să se fărîmițeze frunzele, iar tulpinile au ajuns să pocnească și trosnească precum păsările înghețate la poli. Intram în birou și-mi veneau în minte numai cărți și povestiri grozave: „Înecatul cel mai frumos din lume“, „Dragostea în vreme de holeră“, „Un veac de singurătate“, „Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale“. O să-mi reproșezi că sînt doar titluri din comunistul Márquez. Ei și, măcar la acest lux am dreptul, ca fost funcționar public, nu?!
