În ultima imagine a scurtmetrajului turistic din episodul precedent, călătorul trecător prin zona Barajului Bicaz (și) pentru comemorarea excursiilor școlare din copilăria comunistă rămînea, pentru o clipă nostalgică, cam ca în cadrul final din Citizen Kane, pe marginea lacului de acumulare Izvorul Muntelui, copleșit de amintiri. Apoi revenea brusc în prezent și continua călătoria încă vreo 20 de kilometri, pînă în Durău. Ce să facă acolo? Păi, de exemplu, să urce Ceahlăul, Sadoveanul munților românești, masivul despre care Alexandru Vlahuță scria acum mai bine de o sută de ani, în România pitorească, o cronică de turism care, cu mici update-uri (cel mai important: între timp, a devenit Parc Național și ești taxat cu 5 lei, dacă vrei să-l vizitezi), e valabilă și astăzi.
Atacul Ceahlăului se dă în general de pe frontul nordic, pe traseul clasic Durău – Cabana Dochia (bandă roșie; 4-5 ore, depinde de numărul de scări pe care le-ai urcat în ultima vreme), care, în week-end-urile verii, e plin ca plajele din Normandia în D Day, în principal cu vilegiaturiști ieșeni (vorba lor: Dacî n-ai fost pi Ciahlău, nu iexiști, uăi!). După o primă porțiune de plimbare ca în parc, urmează vreo oră de ascensiune în stilul smuls, la finalul căreia un pieton fără antrenament ajunge mai mult tîrîș pe platoul-balcon din fața cabanei Fîntînele, unde e răsplătit cu o panoramă pe care nu o va uita prea curînd. Pentru că n-o să-l lase febra musculară.
În continuare, poteca din spatele cabanei, prin pădure, dă peste cîteva luminișuri cu vedere la spectaculoasele stînci presărate pe traseul spre Toaca și ajunge, la un moment dat, la prima: Cușma Dorobanțului (n.a.: aici am văzut, acum zece ani, pentru ultima oară în sălbăticie, floare-de-colț, delicata steluță de petale albe pe care acum o mai poți găsi la vînzătorii ambulanți care bîntuie parcările din Lacu Roșu). Ceva mai încolo, lăsînd pe dreapta Panaghia și legendele ei (amatorii de basme siropoase pot da căutare după cuvintele-cheie panaghia, calistrat hogaș), urmează ultimul asalt, cel de cucerit Toaca (1.904 m), ai cărei stîlpi de comunicație aduc, de la distanță, cu catargele unei vas cu pînze rupte de furtună.
De la stația meteo de la bază pînă la Dochia nu mai e decît o azvîrlitură de băț. Singura problemă ar fi să vezi în ce direcție îl arunci: dacă ai noroc de ceață groasă (foarte frecventă în zonă), ține-te cu încredere de cărarea care traversează tundra de jnepeni a platoului alpin. După urcușul de pînă acum, calea asta lejer de plată aproape că te duce singură la cabană, ca un trotuar rulant.
P.S. Pentru leneșii rămași, după primul paragraf, la vreo pensiune din Durău, o recomandare de loc de luat masa: în doar vreo două ore de traseu ușor, puteți ajunge, via Poiana Viezuri și rugii săi de zmeură, la cascada Duruitoarea. Sendvișurile consumate pe băncile stropite de torenți de alături au, credeți-mă, un cu totul alt gust.
