Îl știu pe Patrick mai mult din poveștile primilor cațavenci și din amintirile lui povestite la o bere, în redacție. Despre prezentul lui recent nu vorbea decît atunci cînd se ducea la scrimă cu tatăl lui, Pierre, biofizicianul, și izbutea să-i ia cîteva puncte. Numele de Hillerin îmi era cunoscut din copilărie. Fusesem coleg de clasă cu Ima de Hillerin și prieten cu fratele ei cu doi ani mai mare, Charles-André. Erau verii lui Patrick care emigraseră în Franța în adolescență. Adică părinții lor hotărîseră prin anii șaptezeci că nu mai era de stat în România și plecaseră din București la Paris. Patrick mai știa cîte ceva despre ei dintr-o corespondență răsfirată în timp care încetase fiindcă nu mai aveau ce să-și spună. Cînd îl vizitau nostalgiile, Patrick o dădea pe cinism. Tot el îmi povestea despre un bunic venit din Franța, care ajunsese la o vîrstă matusalemică. Era bogat și puios, muncind puțin și dormind mult.
Pe atunci, adică pînă să plece la Tulcea, Patrick scria și proză, un roman satiric ale cărui personaje aveau numele unor persoane binecunoscute din politica și afacerile anilor 2000. Un amestec acid de ficțiune și întîmplări cunoscute, din care mi-a dat să citesc trei capitole. Avea un stil sincopat, cu schimbări de ritm derutante, fără ezitări, care suna cu totul altfel decît textele pentru revistă. Cum nu vorbea în redacție despre romanul lui, nu-l întrebam cum îi merge cu scrisul decît atunci cînd eram singuri. Îmi răspundea cu un semn liniștitor cu mîna. Adică mergea – fără grabă. Cînd ne-am întîlnit la o lansare de carte la Casa Avramide și l-am întrebat din nou de roman, mi-a făcut același semn liniștitor, dar ca și cum voia să-și răspundă și lui la întrebarea asta. La Tulcea, Patrick avea proiecte care-l duceau des în Deltă, cu canotcile inventate de Patzaichin. Scotea și un ziar de patru pagini cu știri locale căruia nu-i mergea grozav, ceea ce îl irita. Nici lui nu-i mergea prea bine. Începuse să albească, avea tensiune și se enerva din te miri ce, de parcă nu-i mai ajungea umorul la cîtă bătaie de cap avea.
Luni, cînd am auzit că Patrick a murit la Jurilovca, nu mi-a venit să cred. Era cu douăzeci de ani mai tînăr ca mine. Mi se părea absurd să-l trec brusc la trecut pe omul acesta care părea să aibă la dispoziție tot timpul din lume.
1 comentariu