Mario Vargas Llosa a venit în România prin 1995. A venit, a văzut-o și-a fugit. Mai fugise și din Perú-ul natal, dar acolo se intoxicase cu sushi-ul alterat al lui Alberto Fujimori. Llosa a fost primit ca un zeu. Publicase două cărți la Humanitas, iar publicul, care gustase Conversație la Catedrala, Mătușa Julia și condeierul sau Războiul sfîrșitului lumii, a dat năvală. De aici și nenorocirea. L-am văzut pe scriitor la "Casa Vernescu", unde fusese invitat pentru presă și admiratori, exact cînd clădirea devinise cazinou. Cu profil leonin, cu o curiozitate ascunsă după rictusul protocolar, a dat gata asistența.
Plimbat de binevoitori și curtat asiduu de cucoane isterice și pioase, Llosa a scris mai tîrziu un articol crud despre România. Așa erau vremurile. Dornici să-și exprime ideile și să-l dea gata pe maestru, binevoitorii l-au tocat patru zile cu ortodoxie, tradiție, românism. Adică tot ce ura mai mult. I-au îngînat psalmi, i-au ridicat în slăvi mănăstirile (din nordul Moldovei, cum altfel?) și țăranul român – pînă i s-a urît. Apoi s-au repezit să-i arate ctitoriile lui Ceaușescu, intrate, definitiv, în posesia poporului. Llosa le-a zis scurt: "Aruncați-le-n aer!". Și, evident, a fugit. Nu s-a întors decît după zece ani, la Neptun, să încaseze un premiu. Citez, acum, în atenția lui Nicolae Manolescu, vorbele lui din '95: "Dacă instituțiile din România ar fi trecut de la dictatura stalinistă a lui Ceaușescu la democrația incertă a lui Ion Iliescu, cum s-a întîmplat cu USR, alt cîntec ar fi cîntat cocoșul pe insulița culturii latine situată chiar în inima slavă a Europei, Dacia". Mda.
Publicat în Cațavencii, nr. 7(85), 2013
