Ipocrizia creează din când în când majorități vocale. Sunt majorități gratuite, în care oamenii se confirmă unii pe alții: da, suntem buni, suntem deștepți, într-adevăr, prin noi, lumea mai are o șansă, răul nu va triumfa.
S-a întâmplat cu Mihaela Rădulescu, s-a întâmplat cu George Copos și chiar cu Laura Codruța Kövesi.
Vai, dar cât de homofobă este Mihaela Rădulescu! Noi, societatea, lumea, Universul, trebuie să luăm atitudine, să jucăm Hora Unirii pe țâțele alea siliconate. Haideți, frați homosexuali, la lupta cea mare!
Adică se uită milioane de oameni la ea pentru că o bătea Bănică, pentru că și-a modificat fața, pentru că stă la Monaco, pentru că și-a umflat corpul în zonele în care credea ea că mai trebuie umflat, dar, hei, Mihaela, altfel noi credeam că tu ești și o persoană cu opinii corecte, noi credeam că ești o educatoare, o lumină în întunericul showbiz-ului!
Dar poate că așa funcționează ipocrizia: ca să pari bun și drept, trebuie să o lași mai moale cu inteligența. Cât de prost să fii ca să crezi că Mihaela Rădulescu e altceva decât un creier necultivat, suferind de aere și de dorul tinereții, modificat de vedetisme ieftine?… Poate că exact atât cât e nevoie ca să-i mai găsești pe unii și să te umfli de bunătate și corectitudine.
Să descoperi acum că “Hei, Mihaela Rădulescu ar putea fi proastă!” spune mai multe despre tine, nu despre Mihaela Rădulescu.
Deci să nu ne mai dăm cu curul de pământ pentru o femeie siliconată, înnebunită după atenție, pentru că părem ridicoli.
Cumva, aceeași ipocrizie funcționează și în cazul lui Copos. Doar că aici ipocrizia este instituționalizată.
Când omul ăsta a intrat în pușcărie s-a prăbușit înlăcrimat în brațele sistemului de reeducare sau, cum zice legea: “Pregătirea pentru liberare și reinserție socială începe imediat după primirea în locul de deținere, stabilirea unui regim de executare a pedepsei privative de libertate implicând întocmirea unui Plan de evaluare și intervenție educativă și terapeutică pentru fiecare persoană condamnată”.
Niște oameni așadar, conform unei legi, au lucrat timp de un an și ceva la noul Copos, la Copos cel care se putea întoarce în societate. Orișicum, cert e că l-au evaluat. Iar după ce l-au evaluat și-au zis: Da, acest tip este în stare să scrie o lucrare cu titlul La-la-la matrimoniale și nu știu ce politice în secolele trecute! Cum să îți imaginezi că cineva care nu a citit o carte în ultimii 25 de ani e capabil să se apuce de lucrări “științifice”? Cum să i se permită lui Copos să facă, în treizeci de zile, o lucrare “științifică”?
Ne arătăm atât de indignați la furăciunea lui Copos încât cineva ar putea crede foarte ușor că pe celelalte patru cărți ale sale le considerăm, într-adevăr, nu doar scrise de el, ci și dând pe-afară de caracter științific, sau că Gigi a scris și el trei cărți, la fel, doldora de știință în ele.
Lucrurile nu stau diferit nici cu Laura Codruța Kövesi. Ea spune senină că imunitatea trebuie să dispară – mă rog, cât poate fi de senină o tipă care pare că a râs ultima oară pe vremea în care Doru Octavian Dumitru umplea sălile la Zimnicea.
E neinteresant aici dacă imunitatea ar trebui să fie într-un fel sau în altul. Mi se pare uimitor însă modul în care cineva care lucrează cu legea, din funcția de șef de Parchet, discută despre imunitate în felul în care ar vorbi Ialomițianu despre TVA – dom’le, da’ dacă îl scoatem, ăă? Hai, că n-o fi moarte de om, iar dacă iese urât, îl băgăm la loc.
Pare că imunitatea a apărut pe lume într-un moment de nebunie. Cum naiba să zici că imunitatea îi ferește pe parlamentari de anumite intervenții ale legii și că, din acest punct de vedere, nu se află la același nivel cu ceilalți cetățeni?
Asta spune și cuvântul, credeam că n-avem probleme de genul ăsta la DNA.
Kövesi vorbește despre imunitate de parcă ar fi descoperit în mijlocul camerei, exact pe masă, un rahat pe care ani de zile nu l-a văzut nimeni. Trebuie să-l aruncăm!
Legea imunității e consecința unei gândiri despre protecția parlamentarului în fața unor eventuale abuzuri. Dacă un parlament sau altul profită de această lege, înseamnă că se poate schimba legea, dar nu că ceea ce s-a gândit prima oară e absurd. Mai pe înțelesul unei foste sportive, dacă un atacant nu dă gol, nu spui ca fraierul: Aa, deci trebuie să desfințez postul de atacant. Nu, îl schimbi pe boul ăla care nu e în stare să dea goluri.
Mare like, mare caracter.