Am mai povestit despre călătoria scriitorilor pe mare, petrecută, prin grija viitoarei Europe unite, în '94. Am mai povestit de pet-urile cu horincă sau palincă cu care am urcat pe punte. Am mai povestit despre trupa de români nebuni care au pus stăpînire pe vas, pe femei și pe toate mijloacele de comunicare în masă existente la bord. Cred (nu sînt sigur) că și pe mesele de ping-pong, discotecă, punte, sală de mese, coridoare – de parcă am fi fost cei 300, nu o mînă de famelici. Dar ce nu am spus, vai, e despre suferințele secrete ale trupei. De îndată ce vaporul s-a îndepărtat de țărmul atenian, a început răul de mare. Cei mai mulți nu cunoscuseră nici ruliul, nici tangajul. Partea feminină s-a albit la față, iar după prima masă s-a pus pe bolit. Apoi partea masculină nebăutoare s-a îndreptat pe punte, căutînd din ochi un punct fix, să nu se răstoarne pămîntul.
Așa a început cariera mea de vindecător. Dintre toate, Adrianei Bittel îi era cel mai rău. Am alergat la toți medicii, am luat toate pastilele disponibile, am inventat cele mai ciudate leacuri, am spus cele mai nebunești povești. Adăstam la căpătîiul suferindei, îi frecam gîlmele de la încheietură (asta o știam de la Denisa Comănescu) și, în disperare de cauză, apelam la alcool.
N-am s-o uit niciodată pe Adriana, pentru care lumea nu mai avea nimic de oferit (în afara călătoriei ăsteia), care, verde-vînătă la față, mi-a zis:
— N-am fost niciodată pe mare. Să mor, dacă mi-e sortit, dar vreau să ajung la capătul călătoriei.
Am scos sticla de vodcă (ea urăște băutura și bețivii) și i-am zis:
— Hai să-ncercăm, Adriana! Dacă mă iubești!
