Revista lui Ștefan Bănulescu

M-am tot ținut de capul lui să-mi dea un interviu pentru România literară, încît l-am convins. Maestrul Bănulescu nu mai dăduse un interviu de aproape treizeci de ani. Cînd i-am spus lui Gabriel Dimisianu că stabilisem cu autorul Cărții Milionarului ziua și ora pentru interviu, Dimi, sceptic: „Numai să nu se răzgîndească!”. Îl cunoșteam din studenție pe marele Bănulescu. Mulți ani după aceea fuseserăm împreună la pescuit de cîteva ori pe vremea cînd aproape că îl lăsase vederea. Bănulescu simțea balta și, chiar dacă vedea ca prin ceață, amintirile din degete îl ajutau să tragă rîmele pe cîrlig. Pescuia cu două lansete și le ținea firele în mînă ca pe vremea cînd pescuia la pripon. Pe drum îmi povestea amintiri de tot felul. După ce făcuse operație de cataractă, Bănulescu își recăpătase cheful de viață și de scris. Îl vizitam des în biroul lui de la Uniune, uneori și acasă. În ziua interviului mi-am verificat reportofonul, i-am pus baterii noi și m-am la el acasă. Atunci mi-a povestit Bănulescu despre revista literară pe care ar fi trebuit s-o scoată la Ploiești, prin anii ’70, și care, în cele din urmă, nu mai apăruse. Un localnic binevoitor anunțase Securitatea că în casa cutare, de pe strada cutare, se pun la cale, noaptea, acțiuni dușmănoase la adresa orînduirii. Acolo aveau loc ședințele redacției, totdeauna noaptea și totdeauna zgomotoase. Așa că diriguitorii culturii ploieștene au decis că, de fapt, urbea lor n-avea nevoie de o revistă, cînd erau atîtea la București, care nu era decît un cartier al Ploieștiului. În privința interviului, Ștefan Bănulescu nu că se răzgîndise, cum bănuia Dimisianu. Mi-a spus că i-ar fi plăcut mai mult să nu punem un reportofon între noi.