Povesteam mai demult cum am petrecut la Dej cam vreo săptămînă, în toamna lui 1982, și cum am speriat autoritățile cu prelegeri intitulate, nevinovat, "Libertatea care ne-norocește" sau "Venirea americanilor". Gazdă dejană era prietenul Radu Săplăcan, cel în apartamentul căruia am organizat petreceri de pomină. Dimineața, dormeam pe rupte la conferințe, ca să strîngem puteri. Într-o seară, Radu ne zice, pe un ton misterios: "Ar fi bine ca mîine să fiți nițel mai treji, vine părintele Steinhardt și facem un drum la Rohia. La mănăstrire, bre!".
Așa l-am cunoscut pe Nicu Steinhardt, singurul călugăr care, de îndată ce părăsea pustnicia, îmbrăca elegante haine negre, cu stil. A ținut o prelegere despre negație, pornind de la un text al lui Eugène Ionesco. Era suficient, susținea el, să spui "da" răului și nu mai aveai scăpare. Bineînțeles că, după aceea, a urmat vizita la Rohia. Pe drum, în autocar, am tocat cîte-n lună și-n stele. Steinhardt nu arăta a călugăr – neam. De îndată ce am trecut porțile mănăstirii, am devenit gravi, sobri. Dar parcă poți scăpa de cele lumești? În cinci minute, am aflat că, pentru a se scuti de plata taxelor și pentru a se feri de ochii curioși ai mulțimii, în ograda mănăstirească înflorise o "casă a poetului". Ce casă? Era a lui Ioan Alexandru. Hop, s-o vedem! Acolo ne-a întîmpinat un basorelief, cu poetul sculptat în chip de Pintea Viteazul. M-am zgîit o oră la chipul contorsionat, de lemn. Nu l-am recunoscut și pace. Era o chestie urîtă ca moartea. În schimb, cînd am aflat că opera costase 50.000 de lei, m-am dat bătut. Arta merită sacrificii.
Publicat în Cațavencii, nr. 8(86), 2013
