S.C.UIPATH și BRIO.Ș.A.

Scîrţîie păgubos un nou cui în coșciugul învăţămîntului românesc. Se cheamă, citez, „Raport naţional de literaţie“ și procesorul meu de text îmi subliniază cuvîntul, semn că nu îl găsește în dicţionar. Pe bune, nu e. L-am căutat în ultimul DEX. Absentează, mititelul. Ba, unele saituri educative îndrăznesc să zică că nu există. Citez: Nu am găsit nici o definiţie pentru Literaţie! Bun, deci nu știm despre ce e vorba, dar, ca orice buni români, ne putem da cu presupusul. Să începem. Ce este și ce vrea el (raportul)? Mi-e greu să răspund la ambele întrebări, dar pot face un rezumat care o să vă lase cu gura căscată. Nici cu gîndul n-aţi gîndit, da’ nici cu visul n-aţi visat. Cică nu se face școală în România și/sau dacă se face, tot degeaba. După ce că avem 41% analfabetism funcţional de renume mondial, viitorul atîrnă tot mai greu și mai neputincios în faţă. Bun. Asta știam. Ce nu știam și nu știm e cum a ajuns la public așa un raport, care au fost criteriile, cum anume s-a cîntărit și, mai ales, cine a fost preţăluitorul. Dar am aflat, că nu-i mare secret. Două firme: UIPATH și BRIOSO. De prima am auzit, știţi, aia care a făcut, cică, valuri prin America. A doua, zic gurile rele, are intrare deschisă la Guvern și legături strînse la toate etajele, ca să nu spun niveluri.

Numai că, sărpraiz, așa cum se întîmplă de regulă în România cînd faci afaceri cu statul, nu e totul cușer. Cercetătorul Dacian Dolean zice cam așa: Trei concluzii greșite se regăsesc sistematic în „Rapoartele Naţionale de Literaţie“ Cuvîntul „naţional“ atașat titlului unui raport implică faptul că este relevant pentru populaţia unei ţări, însă cele două rapoarte nu sînt naţionale, deoarece nu există dovezi că elevii testaţi ar fi reprezentativi pentru populaţia școlară din România. […] elevii participanţi (sau părinţii lor) trebuia să se încadreze în următorul profil: • Să aibă acces la un device (computer/tabletă/laptop) • Să aibă acces la Internet • Să fi auzit de platforma de testare • Să aibă un minim de cunoștinţe necesare (…) să creeze un cont pe platformă • Să fie interesaţi în evaluarea standardizată • Să aibă iniţiativă pentru a se înscrie pe platformă. Aflu că, pentru a fi cu adevărat eficientă, evaluarea trebuie să urmărească evoluţia sau involuţia elevului pe o durată mare de timp. Aceste afirmaţii care sugerează că școala nu ar avea impact asupra alfabetizării elevilor nu doar că sînt total false, dar în opinia mea jignesc nejustificat un număr mare de profesori care își fac meseria cu profesionalism.

Luminiţa Corneanu bagă și mai adînc cuţitul în rană și îi ia la rost pe bravii „cercetători“ cam așa: …emfaza cu care se folosește „alfabetizare funcţională“ în loc de „alfabetizare“, ignorându-se complet că „funcţional“ înseamnă „funcţional într-un anume context socio-economic“, dar dă bine să arunci concepte sofisticate ca să pari profi.

Sînt unul dintre cei care urmăresc evoluţia limbii române (varietate, plasticitate, semnificaţie și bogăţie) în școlile din România. Și nu am
să spun niciodată că stăm bine, că oamenii stăpînesc limba pe care o vorbesc. Dar, în același timp, nu pot să nu remarc că marea
nenorocire vine de la „competenţele lingvistice“. Ce sînt astea? Ei bine, un soi de răspuns automat la o întrebare formală, umplută cu vid
și cu efect nul asupra emiţătorului și receptorului. Dacă nu știu să citească și nu pot să înţeleagă ceva în clasă, ar trebui ca junii să fie
afoni și la orice limbă străină. Doar că nu e așa. Ei vorbesc mai bine engleza, franceza, germana sau spaniola, pentru că acolo au cuvinte,
propoziţii și fraze care îi interesează direct și nu îi doare capul de „competenţe“. De aici pînă la Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le;
me-te-îl-o, ne-ve-i-le, mi i-i, ni-vi-li nu e decît un pas.