Am petrecut în Spitalul „Cantacuzino” zile memorabile. E drept, primele zece ore nu mi le amintesc deloc. Erau mirificele ore de comă profundă, în care lumea materială și zbuciumul social erau, deja, foarte departe. Eh, o dată moare omul. Însă dacă n-ai murit de tot, revii la viață, iar viața îți scoate beția adîncurilor pe nas. Era iunie ’90 și România clocotea. Sau clocotise ce clocotise și s-a vărsat. FSN-ul cîștigase, Iliescu era președinte, iar echipa de fotbal a României participa, după două decenii, la Cupa Mondială. Și nu numai că participa, dar avea să treacă și de grupe. Asta nu aveam s-o știu pînă ce amicul Călin Angelescu mi-a adus un televizor Sport, portabil.
Eram (încă) un erou al Revoluției și primisem o rezervă. Recuperam și fumam pe ascuns, apoi stăteam la șuetă cu doctorii. Despre ce? Păi, despre viitor (care suna în fel și chip, numa’ bine nu). După ora trei, cînd se încheia serviciul, treceam la politică, la liberali, la țărăniști, la capitalism, la viitorul de aur și de Coca-Cola al omenirii. Așa am aflat de tensiunile din spital. Personalul TESA, brancardierii și asistentele erau cu Iliescu, iar corpul medical, strîns unit sub flamura noilor-vechilor partide.
Viața de spital e plicticoasă, dacă ești pacient. Stai în pijama și fumezi toată ziulica pe scări. Somnul de dimineață e o minciună. Așa că dădeam drumul la televizor, să văd TVR cu purici. Așa s-a petrecut, în dimineața zilei de 13 iunie, filmată în ceața răsăritului, îmbarcarea ultimilor corturari din Piața Universității. Veniseră dubele, venise noua Poliție, înarmată cu cătușe și pulane. Îi trosneau pe amărîții adormiți de-i îndoiau. Mi s-a urcat sîngele la cap. Unde-mi sînt hainele? Hai la luptă, pe ei, pe mama lor! Numai că hainele erau la primire și nimeni nu părea dispus să-mi semneze ieșirea.
Apoi a ieșit cu măcel. Am văzut trîmbele de fum, am văzut atacul asupra Televiziunii, l-am văzut pe Răzvan Theodorescu jurînd pe flamura verde a legionarilor. A doua zi am văzut reportajele triumfalist-acuzatoare. I-am văzut, din nou, prin ochii cameramanilor, pe mineri. Și i-am mai văzut pe medici strecurîndu-se, palizi, ștergînd pereții de teamă să nu fie denunțați ca dușmani ai poporului. Și privirile acuzatoare ale personalului. O vorbă să fi spus, și-i umflau. E drept, am văzut și Camerun-România (un dezastru!).
Sîmbătă am ieșit. Era un alt oraș, greu ca plumbul. În tramvaiul care mă ducea acasă, o pasageră a zis tare, triumfător, pe cînd eram depășiți de un camion burdușit cu mineri: „Cinste lor, minerilor!” Am tăcut, era nașpa.
1.651 de vizualizări
