Să n-o belim prea tare

„E o mizerie. Bob Dylan e un textier de mîna a doua. O fi el regizor de film, dar nu merita premiul Nobel. În America, sînt mari scriitori care nu au Nobel. Bob Dylan nu are ce căuta la premiul Nobel. E complet caraghios.”

Ah, aceste cuvinte care ne doare… Încă o dată, ele (cuvintele) dau la iveală complexele de superioritate și, implicit, de inferioritate ale culturii române. Așa cum, în urmă cu o jumătate de veac, un catindat la Facultatea de Fizică scria, negru pe alb, în rezolvarea subiectului Principiul lui Arhimede aplicat la gaze, următoarele: Principele Arhimede a plecat la gaze, ca să vadă și burjuii cum e să stai la coadă, tot așa, vîna românească ține steagul sus și în nefericitul caz al premiului Nobel. Se pare că compatrioții noștri au încă impresia că părerea lor contează. Dacă ar fi așa, nici Pulitzer-ul (scuzați expresia), nici Goncourt-ul (iar scuzați expresia), nici un premiu din lume nu s-ar mai putea acorda, pentru că noi, trendsetter-ii culturali ai lumii, nu am permite. Din fericire (sau din nefericire), Academia Regală de Știință din Suedia, Institutul Karolinska, Academia Suedeză și un comitet alcătuit din cinci persoane alese de Parlamentul Norvegiei acordă premiile cum vrea mușchii lor. Nu e ca la noi, unde persoana care a înălțat către universalitate strigătul de luptă patriotic și furios a binevoit să acorde unui subaltern premiul național de poezie “Mihai Eminescu”. Nu e ca la noi, unde cheful și prejudecățile fac din țînțar armăsar și din curvă, fată mare.

Principiul fundației pe care, se pare, domnul de mai sus nu-l cunoaște (și, prin urmare, ar fi fost nimerită zicala românească „Vorba pe unde-a ieșit, mai bine să fi tușit”) sună așa: se oferă în fiecare an „sub formă de premii celor care, în anul precedent, au adus cele mai mari servicii umanității”. Ce valoare? Ce notorietate? Ce păreri? Care flotă? Un om bogat a zis să se facă premiu și premiu s-a făcut. A fost ales Sully Prudhomme în detrimentul lui Tolstoi? Păi, e groaznic. Dar cum se face, mama dracului, că blestematul de Nobel e întotdeauna așteptat cu emoție, mai ales la noi, cei ocoliți de dînsul între fruntarii? Am dat bani? Avem experți în juriu? E din taxele noastre? E un teledon? Au, cumva, de dat socoteală în fața Marii Adunări Naționale? Ei, aș! E doar un premiu. Atît.

Hai să repetăm cu voce tare și, dacă nu ne cade fisa, să scriem de o sută de ori în carnețel: „E premiul lor și fac ce vor cu el”. Punct. Nu e universal. Nu e antamat. Nu are nici o datorie față de nimeni. Dacă nu le iese cum vrem noi, ce treabă are cu voia noastră? Nu-ți place premiul? Ignoră-l. Ai o idee mai bună? Fă-ți premiul tău! E vreo mînărie? Fă în așa fel încît nici la tine în ogradă să nu fie!

Poate n-o fi Dylan cel mai cu moț, dar, dacă ne-am fi străduit să citim nițel mai mult, am fi constatat că Bob (Robert Allen Zimmerman) e studiat în colegiile americane, e un fenomen național, e vîrf de lance al culturii pop americane, a scris (destule) cărți și e propus pentru Nobel de vreo douăzeci de ani. Sigur, cel care îl face „textier” habar n-are. Nu lipsesc din ecuație decît Soros, bubulii și Mossad-ul. Ba nu lipsesc, da’ încă nu i-am prins cu rața-n gură!