Nimicuri şi javre rupte de-o biserică grasă
Există un colţ în Bucureşti unde în case se intră cocoşat şi babele se pişă pe ele? Sigur că da. Există un colţ unde cîinii intră demni în cuşca lor şi se pişă unde-i duce lanţul? Există. Colţurile astea-s într-o rînă, la o aruncătură de băţ de centrul Bucureştiului. Între Teatrul Evreiesc şi Tribunalul Bucureşti. Uite Circ şi uite Justiţie. Mucede bordeie de oameni şi coteţe lucinde de javre. Uite, e iarnă. Uite, ciulinii stau drepţi. Uite, puroi de oameni fără leţcaie-n burta lor, sperioşi ca mîţele, lihniţi ca euro şi uite puhoi de dulăi verticali, flocoşi, sănătoşi, fiecare la căsuţa lui. Vezi cum între ei urcă la cer grasa de biserică! Grasă de ani de zile. Oamenii de-o screm. Dulăii de-o latră. Zid părăsit şi neisprăvit.
Vaideeii mănîncă de la cîini. Cîinii ce fac?
Vaideeii habar n-au cum a luat fiinţă satul cîinilor. Ici-colo, un coteţ. Adus poate de şantieriştii bisericii. Dar le fură mîncarea. Dar se culcă-n coteţele abandonate de mai la vale. Cîinii îi rup pe vaideei. De i-ar prinde. Sînt în lanţ drăguţ, că de mult i-ar fi ros pînă la os. Ţigănime, mărunţiş, lepră. Libertate absolută. Colţi, lătrat, plimbat în jurul cozii. Lanţ. Cine-i mai ferice? Lanţul e. Că e vecie faţă de-un cîine. Faţă de-un om.
Oamenii. Cîinii. Jalnicii.
Oamenii iubesc cîinii. Le aruncă de la drum haleală. Oamenii nu iubesc jalnicii. Le fut un dos de umbrelă. Îi îmblînzesc. Îi urlă, îi trîntesc. Totul e mîncarea aci, în colţurile astea. În cioburile astea de lume. Omenie, ce-i aia? Cîinoşenie, ce-i aia?
Doar cîinii ştiu ce spun: ham-ham. Vaideeii, jalnicii? Scuipă sînge.






