Maica stareţă de la mănăstirea Tăriceni din judeţul Călăraşi a adus pe lume, pe 27 noiembrie, două fetiţe, deşi a depus un jurămînt de castitate atunci cînd şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu.
Reporter: Ce-i dragostea?
Sebastiana Gîtlan: Care dragoste?
Rep.: Amorul ce-i?
S.G.: Între oameni?
Rep.: Da. L-aţi cunoscut?
S.G.: Da.
Rep.: Atunci, ce este?
S.G.: Nu sînt în măsură să spun asta.
Rep.: Păi, nu aţi iubit cînd aţi iubit?
S.G.: Ba da. Am iubit, dar nu vreau să vorbesc despre această iubire.
Rep.: E de ruşine? Acum au ieşit şi copiii.
S.G.: Nu, dar de ce să vorbesc eu despre iubire?
Rep.: Păi, n-aţi cunoscut iubirea?
S.G.: Da, am cunoscut iubirea.
Rep.: Da, şi cum e? Urîtă, frumoasă?
S.G.: E lucru frumos, să ştiţi. Să iubeşti ca o floare. Mîndră.
Rep.: Şi iubirea lui Dumnezeu, cum este?
S.G.: Iubirea lui Dumnezeu e mare fiindcă îngăduie iubirea între oameni.
Rep.: Mai bine spus, iubirea dumneavoastră.
S.G.: Dar nu este lucru urît să iubeşti.
Rep.: E lucru dumnezeiesc iubirea, dar cum se numeşte cînd eşti ca şi cîinele lui Arghezi: se jură că nu fură, dar l-am prins cu raţa-n gură?
S.G.: Dumneavoastră nu iubiţi copiii?
Rep.: Dumnezeu o fi aflat de iubirea dvs.?
S.G.: Dumnezeu le află şi le iartă pe toate.
Rep.: Nu e vorba de asta. Întrebam doar dacă vă simţiţi cumva culpabilă faţă de propriile alegeri: călugărie-stăreţie-dumnezeire?
S.G.: Nu cred că trebuie să facem pe lupii moralişti. Iubirea înseamnă şi iubire faţă de aproape şi de legi morale. Iubirea mea adaugă sens iubirii mele pentru Dumnezeu.
Rep.: Sînteţi între două lumi: în lumea călugăriei excomunicată, în lumea oamenilor, fără bărbat.
S.G.: Norocul meu este că nu mai sîntem în Evul Mediu. Cine ridică piatra să dea în mine?
Rep.: Aţi fost îngereasa lui Dumnezeu. Ce sînteţi acum?
S.G.: Femeie, pardon, simplu om.
