Am scris recent despre cutremurele mici și tot mai dese; există seisme mici, despre care aflați doar de la televizor, seisme mari, despre care aflați doar de la Sfântul Petru, când vă primește la poartă, zăngănindu-și cheile, și seisme perfecte, îndrăgite de toți românii de sex masculin. Acele cutremure care nu produc pagube, dar se simt destul încât să producă panică, se împart pe categorii.
Primele sunt cele de zi, de la serviciu. Dacă au loc devreme, la începutul programului, cu atât mai bine, fiindcă nu există pe lume un director atât de mârlan încât să nu-și trimită subalternii la casele lor, să vadă dacă a mai rămas ceva din ele. De obicei, toți angajații bărbații se reped împreună să vadă dacă a mai rămas ceva din bufetul de cartier, după care beau de bucurie că edificiul a scăpat nevătămat, Asta, preț de câteva ore, fiindcă au scuze pentru doamnele soții: „Am stat azi toată ziua la job, să curățăm molozul și să căutăm dosarele sub dărâmături” sau ceva în genul ăsta. Dacă apare o replică, târziu, chiar înainte de ultima comandă, este și mai bine, că toți fug afară fără să plătească.
Celelalte seisme sunt de noapte și, dacă pică vara, fiind ocazii de socializare în fața blocului intact, sunt plăcute (făcând abstracție de vecinele băbăciuni ieșite cu alifie pe față, bigudiuri în păr și meduzele fluturând pe sub cămașa de noapte). Din fericire, în fiecare imobil există bărbați viteji care, în pijama și papuci, se întorc „să închidă gazele și să salveze obiectele de valoare”. Printre ele, sticlele din cămară, „ca să nu se spargă și să facă murdărie, în caz de replică”, pe care le scot afară, la adăpostul beznei, fiind oprit curentul în cartier. În martie ’77 era frig, dar îmi amintesc că la seismul din vara lui 1986 vecinii și-au vârât soțiile și copiii să doarmă în mașini, la adăpost de căderi de tencuială, iar ei au rămas afară, să comenteze; când s-a luminat de zi cam toți încercau să descuie cu cheile lor Daciile celorlalți.
116 vizualizări
