Mihăieș este autor Polirom. Silviu Lupescu este șeful Editurii Polirom, firească apărare aici a autorului împotriva acuzațiilor de fascism ale premierului.
Reporter: Cum de fascismul este eticheta care-i vine unui premier în minte?
Silviu Lupescu: “Fascist”, “legionar”, “dușman de clasă” sînt termenii cunoscuți cu care au fost etichetați și condamnați adversarii politici în deceniile staliniste. Nu-mi pot închipui că cel care le folosește astăzi ar avea și cunoștințe privind ideologiile politice. De altfel, a declara că cineva e antiromân și totodată neonazist autohton e o contradicție în termeni, un semn de incultură. Să ne amintim că și Putin a folosit recent cuvîntul „nazist” pentru a-i caracteriza pe ucraineni. E un limbaj de comisar politic sau de mitocan.
Rep.:Cum vedeți România lui Mihăieș? Cum arată România lui Ponta? Cuvîntul sau fapta – cum arată această balanță românească?
S.L.:Nu știu cum arată România lui Mihăieș. După ce a realizat la ICR, ar părea o țară profund europeană și performantă, unde valorile morale și culturale sînt respectate. O definiție foarte subiectivă pe care aș putea-o da ar fi următoarea: România lui Mihăieș e țara în care mi-ar plăcea să trăiesc. Ponta a fost discipolul pușcăriașului Năstase, este ortac cu turnătorul Voiculescu, cu puzderia de baroni locali – unii deja condamnați –, cu mafiile transpartinice, cu pleava de infractori și parlamentari corupți etc. Cine nu respectă proprietatea, fie ea și cea intelectuală, pentru că tot proprietate e, nu poate fi decît un exponent al caracatiței, al pușcăriabililor care l-au scos în față ca să poată ei fura în voie ce mai e de furat. Sau ca să scape de justiție. Nu vă atingeți de această Românie e tot ce aș putea să spun. Riscul să vă infestați letal e uriaș. E o țară putredă, fetidă, desfigurată și dezgustătoare. E țara „lor”.
Dacă e să ne luăm după frazele frumos zornăitoare din promisiunile făcute de un partid sau altul, rămase mai toate demagogie pură, aș spune că sîntem maeștri ai elocinței. Nu e așa. Cuvîntul a fost dintotdeauna cel dintîi. Cu el construiești proiecte, viziuni, deschizi pîrtii. Avem noi vreun proiect de țară și nu știu eu? Vreo viziune pentru viitor? Abia dacă încropim ici-colo vreo cale de urmat deviată imediat prin fapte în folosul grupurilor de interese. Proiectele, la noi, sînt simple oaze, prea puține, de diversitate de opinii sau convingeri. Or, oazele nu pot schimba imaginea deșertului din care tinerele generații pleacă rînd pe rînd. Un prieten revenit în țară după ani de absență, un autoexilat, mi-a mărturisit că ce l-a contrariat cel mai mult au fost chipurile celor de pe stradă. Erau toate triste. Cînd asistăm zi de zi la sfîșieri verbale larg mediatizate, născute din setea de putere, fără vreun alt țel, nici măcar citindu-l pe Caragiale nu mai putem zîmbi.
Rep.: Se vorbește de absența intelectualului din cetatea democrației românești. De ce este anulată mereu prezența lui activă?
S.L.: Intelectualul, în sens larg, nu elitist, trebuie să rămînă un slujitor de la balcon al spiritului critic, indiferent cine e instalat în lojă ori fotolii. Or, la noi, spiritul critic este dezavuat, înăbușit. Critici, deciești „fascist”, ți se spune. Sîntem o democrație jună ale cărei reguli se renegociază la nesfîrșit. Pe de altă parte, a te arunca în brațele unei tabere necondiționat, fără să ai minime incertitudini, cu aroganță, cu pretenția de a-ți domina adversarul, de a-l reduce la tăcere, a devenit un fapt uzual chiar și printre intelectuali. „Cetatea democrației românești” – cum o numești – e înconjurată de șanțuri cam mîloase și năpădite de buruieni. Mi-e teamă că prea mulți dintre intelectualii noștri nu au instrumente potrivite pentru a străpunge zidurile cetății și a-i alunga pe cei care, prin uzurpare ori înșelăciune, s-au instalat în ea. Mulți dintre intelectuali par că au și renunțat. Și e păcat!
