Sînt întrebat de multe ori ce am făcut între 13-15 iunie ’90. Trebuie să răspund, rușinat, că n-am făcut nimic. Am huzurit în Spitalul „Cantacuzino“. Ieșisem viu și sănătos din comă, iar prietenii, de la Ana Blandiana la Călin Angelescu, îmi căutau în coarne, ca unui mort. Blandiana a răsturnat spitalul de sus pînă jos, a vorbit cu șefii, doctorii, anesteziștii și dieteticienii. Mi-a făcut rost de o rezervă de lux. Călin mi-a adus un televizor Sport, cu antenă, să văd Campionatul Mondial de fotbal. Cînd era meci, rezerva devenea neîncăpătoare. Îl țin minte ca acum pe Milla, cel care ne îngenunchease din buric. Și pe ruși îi țin minte. Și pe argentinieni.
Dar viața de spital nu oferă prea multe distracții. Țigări, holuri, papuci, insomnii. Așa s-a făcut că, pe 13, dimineața în zori, am fost unul dintre bucureștenii care au văzut arestările din Piața Universității. TVR transmitea un reportaj de la fața locului. Poliția îi urca în șuturi pe ultimii năuci din corturi și asezona mișcarea cu niște pulane pe spinare. Am vrut să ies imediat la protest, dar ridicolul m-a înfrînt. Eram în pijama. Așadar am urmărit, trei zile de-a rîndul, evenimentele. De unde, la început, doctorii se agitau, mormăiau și vociferau, a doua zi nu ziceau nici pîs. I-am văzut prelingîndu-se pe lîngă ziduri, iar personalul TESA luînd în stăpînire spitalul. Pe 16, cînd mi-au dat hainele, era o liniște de moarte. M-am urcat în tramvai și, văzînd o basculantă cu mineri, am fost gata să dau drumul la un hohot de rîs. Maică-mea m-a prins de cot și a șoptit printre dinți: „Taci! Ți s-a urît cu binele?“.
