Vechea poveste a frontierelor și a sferelor de influență din lume, dar mai ales din Europa e reluată de Alina Mungiu-Pippidi în această carte scrisă sub impulsul urgenței. Cu un titlu în răspăr față de romanul lui Tolstoi și cu un subtitlu neted în literă, însă accidentat în conținut, eseul ei își face drum prin istoria războaielor pentru teritorii și suveranitate din Europa ultimelor trei secole și caută un răspuns rațional pentru încheierea războaielor și conflictelor din această parte a lumii. Protagoniste sînt Rusia, Ucraina, UE, NATO, S.U.A. și China. Iar printre țările împricinate, România, Republica Moldova, Georgia și îndepărtata Cecenia.
Cu o tăioasă oralitate, Alina Mungiu-Pippidi combină analiza conflictelor, în care citează istorici și politologi, cu relatări ale martorilor și cu propriile sale experiențe de la fața locului. Rezultă un text adeseori contondent – autoarea nu ezită să se încontreze cu teoriile la zi și să-i ia peste picior pe autorii lor, analiști independenți sau propagandiști –, dar cel mai adesea de o sfîșietoare empatie față de victimele colaterale ale războiului.
Povestea e împărțită pe ani și pe lunile-cheie ale anilor de cumpănă, iar începutul ei, din 1985, seamănă cu primele pagini ale unui roman memorialistic despre niște spații imense care păreau încremenite în timp. O croazieră pe Marea Neagră o duce pe autoare pentru prima oară în porturile URSS-ului, din anii gorbaciovismului, mai exact în Georgia, la Batumi, unde în cîrciumi portretul lui Stalin era în continuare arborat cu mîndrie.
Pe atunci frontiera de est a URSS-ului era la Prut, „un accident istoric, care separa o provincie sovietică, Moldova, de țara căreia îi aparținuse pe cînd era regat”. Tot atunci, Ucraina făcea parte din URSS și era de secole o afacere teritorială rusească, vremelnic întreruptă după Primul Război Mondial, cînd Ucraina și-a proclamat independența. Încît ceea ce rușii au numit „război civil” pentru ucraineni a fost și e un război pentru independență. Chiar și atunci cînd, după prăbușirea URSS, Ucraina a devenit stat separat, ca și Belarus, Kremlinul a continuat să considere că treburile Kievului se rezolvau la Moscova, ca în Belarusul lui Lukașenko. Or, spune Alina Mungiu-Pippidi, Rusia lui Putin, care ocupase deja Crimeea, s-a ofuscat atunci cînd Ucraina a anunțat că vrea în UE și în NATO. Rușii deja protestaseră cînd Țările Baltice și statele care făcuseră parte din Tratatul de la Varșovia au fost primite în NATO. Faptul că și Ucraina îi întorcea spatele, în loc să rămînă măcar neutră, l-a făcut pe Putin s-o invadeze prin așa-numita „operațiune specială”. Eseista spune, documentat, că Occidentul a încurajat Ucraina s-o rupă cu Rusia, dar s-a ferit să intre în război cu Putin, închipuindu-și că sancțiunile economice îl vor face să dea înapoi și sprijinind totodată Ucraina cu armament și cu bani. Dar asta numai după ce s-a convins că ucrainenii nu se vor preda.
Alina Mungiu-Pippidi e convinsă că Ucraina nu poate rezista la nesfîrșit, în timp ce Rusia, deși slăbită de sancțiuni, poate continua un război în care e ajutată de China și primea pînă de curînd rachete din Iran. Iar pentru a se ajunge cumva la pace, e de părere A.M.-P., Occidentul ar trebui să discute cu Putin, cum face Donald Trump, nu să-l izoleze în continuare, după logica Dreptului Internațional pe care Putin îl ignoră și de care China se face că uită. Or, pentru ca între Europa și Rusia să apară o graniță stabilă, și nu în fostele frontiere ale URSS, cum visează Putin, eseista e convinsă că ar trebui să aibă loc o discuție despre granițe, ca după al Doilea Război Mondial. Granițe în care, speră Alina Mungiu-Pippidi, Ucraina să fie parte din Europa. Dar într-o asemenea discuție ce încredere poate avea Occidentul în cuvîntul lui Putin, cel ce doar cu cîteva zile înainte de a invada Ucraina mințea senin că n-are de gînd să facă una ca asta? Autoarea nu-și pune întrebarea asta, de al cărei răspuns ar depinde orice discuție serioasă, dacă interlocutorul din partea Rusiei ar rămîne Putin.
Alina Mungiu-Pippidi, Război sau Pace: pseudo-jurnal de pe frontiera de est, Editura Polirom, 2026
Orice sistem de Drept e tinut functional de catre o anume forta. La nivelul unui stat forta este a politiei, jandarmeriei si armatei. Daca n-ar exista institutiile de forta atunci n-ar putea fi susutinut nici sistemul de drept, care eset in esenta un sistem restrictiv, chiar daca in sens bun. E restrictiv fiindca nu te lasa sa faci toate nebuniile daunatoare pentru cei din jur, ci te tine in niste limite rezonabile. Dar in relatiile internationale Dreptul International e mult mai complicat de sustinut. Forta care il sustine nu e prea evidenta. E mai mult o sfiala a tarilor de anu se face de ocara in fata comunitatii internationale. Dar iata ca daca exista unii conducatori agresivi si dictatoriali, care nu mai pun mare pret pe imaginea „cuminte” ci doresc, dimpotriva sa inspire forta, atunci pentru ei Dreptul International pur si simplu nu mai conteaza. Fac ca Alexandru Macedon cu nodul gordian: cand intalnesc o opreliste legala / morala, o desfiinteaza cu brutalitatea fortei de care dispun. Acestor conducatori promotori ai fortei fizice, brute, nu poti se le opui decat forta, in niciun caz Dreptul International. Desigur, mai exista si calea diplomatica, negocierea in sensul de a le oferi ceva convenabil in schimbul evitarii conflictelor. Fiindca totusi pentru orice stat si conducator razboiul e mai greu decat pacea. Iar prin diplomatie balanta ar putea inclina catre pace. Dar ce te faci cand toata lumea (nu numai combatantii directi) vrea razboi si nimeni nu pare sa se aseze pentru a discuta despre pace? Atunci ceea ce tine lucrurile in frau cred ca nu mai este decat frica de un razboi totaldistrugator, nuclear 🙁