Mi-am făcut stagiul militar la Plenița, în ’73-74. OK, au trecut patruzeci de ani, deci pot să vorbesc. A, nu mă mărturisesc, că acolo nu era Securitate, ci batalion disciplinar, de-ți săreau mucii în masca de gaze cîntînd „Douăzeci de milioane” și alergînd ca nebunu’ din calea avioanelor inamice la mică înălțime. Ci voi povesti cîte ceva despre colegii mei de generație (pe atunci, chiar nu știam că, împreună cu Traian T. Coșovei și Alexandru Mușina, o să fim o generație), lucruri care, nespuse, vor pleca odată cu mine.
Traian era subțire și rău ca un scorpion. L-am văzut încontrîndu-se cu un halterofil (îl putea ridica ăla doar cu degetul mic) pe care l-a făcut din vorbe. A atacat exact acolo unde era durerea voinicului. L-a făcut ridicător de fiare, morman de mușchi: „Nu te uiți la tine că ți-a mîncat mușchiu’ creierii?”. După aia, halterofilul a devenit marele lui apărător, gata să snopească tot plutonul, pentru că i-a lăudat gagica, o nemțoaică din RDG, costelivă, dar cîrlionțată pînă la buric. Îl îndemna pe bietul îndrăgostit să povestească tot, absolut tot. Așa se fac prieteniile în armată. Apoi, în miezul iernii, Traian s-a ras în cap, da’ și-a lăsat un smoc de păr, ca indienii. Tot plutonul executase, conștiincios, raderea căpățînii, ca să nu ne mai fută superiorii. Și-a pus chipiul și – la raport. Evident, un pizdos la datorie l-a turnat. Să te ții inspecții de dimineață, la raport, ce a urmărit tovarășul soldat? A vrut să ascundă ceva? Smocul lui Traian a făcut rapid înconjurul garnizoanei.
Apoi, spre primăvară, cînd deja știam cum să băgăm alcool în unitate, cu sticla pe crac, în izmene, Traian se lenevise. Dăduse frunza și ne mirosea a catrință. Așa că am făcut primul nostru happening. Am pictat vreme de-o săptămînă un soi de desen animat, direct pe o peliculă aproape virgină, neexpusă, dar developată, un soi de desen animat avangardist, care a tulburat conștiința artistică a conducerii. Un cerculeț se băga într-un soi de bastonaș și, pentru că pelicula rula în buclă, semnificația sexuală n-a scăpat nimănui. S-a lăsat liniștea, iar locotenentul nostru, Melcete, a strigat din fundul sălii: „Bravo, plutonul unu!”. Și, brusc, atmosfera s-a destins.
