Prin '86, Umberto Eco a făcut o vizită în România. Îi apăruse Numele trandafirului la editura Dacia. Povestea acelei apariții e celebră. Dacia îi propusese traducerea cărții. Editura italiană i-a solicitat autorului, ca să nu intre la evaziune fiscală, să ceară drepturi de autor. Galanton, omul a pretins un dolar. La citirea răspunsului, redacția a izbucnit în urale, s-au deschis șampaniile, apoi redactorii s-au înnegurat: de unde dracu' un dolar? Era careva dispus să meargă trei luni de pîrnaie pentru cultură? În fine, s-a rezolvat și, în 1984, cartea a apărut. Ei bine, după doi ani venea și stăpînul buzduganului, monstrul sacru. Oficialitățile au aranjat o întîlnire cu Eco la Uniunea Scriitorilor. Ne-am prezentat la locul faptei cu o oră înainte, toți, în păr Și stăm. Și stăm. Și stăm. Și trece ora întîlnirii
Ne uitam unii la alții, dezamăgiți foarte de trufia și neseriozitatea macaronarului. Cînd colo, numai ce vine Ion Drăgănoiu și zice pe șoptite: "Dom’le, le-a fost frică de scriitori, l-au dus altundeva". În cinci minute, s-a aflat. Un soi de sediu oficial al Securității. Și numai ce se încarcă toate mașinile din curte cu asupra de măsură și năvălim cu toții, în trombă, la locul faptei. Eco moțăia plictisit. În sală erau răspîndiți, pe post de manechine, niște funcționari la fel de plictisiți. S-a înviorat. A băgat de seamă că se întîmplă ceva neprevăzut de Inchiziție. Și ne-am năpustit cu întrebări și cu citate, de-am stricat ciorba organelor. Iar eu eram cel mai mîndru. I-am citat exact fragmentul scos de cenzura românească, într-o italiană de baltă, dar clară și fără complexe.
