Un om, o viață și multă durere-n cur

Singurătatea politicianului de cursă lungă e, poate, cel mai greu de dus. Să fii un om obișnuit și să fii singur? Banal. Să fii artist și-nsingurat? Clișeu. Mamă singură, tata singur? Cotidian. Dar politician, și încă unul mare, și singur? Așa ceva este aproape imposibil de obținut.

Și totuși, animale fantastice de-acest fel sunt mai dese ca inorogii, mai prezente în viața noastră decât Smaug și mai oropsite decât Laika, eroicul cîine sovietic ce latră la noi de pe orbită, a pustiu, de 67 de ani.

La Bruxelles, în lupanare de cinismu și de lene, un munte de om stă seara aplecat deasupra mesei, scobind cu șișu-i strămoșesc în lemnul adus la mal de valuri succesive de migrații. E trist și parcă nici vinul nu-l ajută, căci tot ce-a construit un an întreg s-a prăbușit brusc și fără avertisment într-o zi de 24 noiembrie. Cum de nu și-a dat el seama de lucrătură? Cum de s-a lăsat prostit? De ce-a mușcat momeala, de ce a încremenit în proiect când încă se mai putea face ceva? De ce, Doamne, de ce?

În fața lui, molfăind stresat un colț de cravată care costă, numai el, colțul, câteva sute de euro, stă altul asemeni. Cu fruntea plină de riduri, rujul șters și buzunarul de batistă de la costum plin de muci, acesta își pune aceleași întrebări și-i înjură pe-ndelete pe toți chelioșii din viața lui, căci de la ei i se trage.

Au fost amândoi pe cai mari și au luptat cu proștii din răsputeri. Au tăiat în carne vie, au descăpățânat ce era de descăpățânat, au băgat junghere în spate, au furat, au mințit, au făcut tot ce omenește se putea face și iată-i, acum, prăbușiți și fără de speranță, gândindu-se că încă cinci ani, aproape, sunt condamnați să zacă în cele țări străine, departe de case, departe de cei dragi, departe de puterea pe care o și vedeau că le dansează în brațe, întărindu-le cheful de viață cu mânuța ei firavă.

Comasări, liste comune, supărări și despărțiri de fațadă, uneltiri-mii și stele făclii. Și la ce le-a folosit? Puteau fi cineva în țara lor, puteau trage sforile, așa cum au mai făcut-o, puteau sta pe caii ăia mari până când îi doborau vârsta și durerile de șale. Dar nu le-a ajuns, au vrut mai mult, mai repede, mai în forță.

„Băi, Rareș…“, rostește uriașul, ridicând capul din pocalul cu vin, după care ochii fug pe un punct invizibil de pe perete și rămâne așa, parcă un an, un secol, o eternitate.

Într-un târziu, și dichisitul deschide gura: „Mihai?“.

Mai trece o vreme, după care, cu infinite precauții, cei doi se ridică și pleacă fiecare într-ale lui. Pe streșinile vechilor clădiri din Bruxelles se aude ropotul picăturilor de apă. Plouă. Este exact vremea aia de numărat banii. Măcar atât.