În 1991, poetul Eugen Suciu strălucea printre ceilalţi poeţi cu un Audi roşu, decapotabil, second hand. Maşina şi-o luase cu banii de la o fundaţie de întrajutorare culturală. Legenda spune că Suciu a ajuns la Paris, a luat banii apoi s-a urcat în primul tren şi s-a întors.
De-acum, unde era Suciu, era şi Audi şi viceversa. 1991 ne-a reunit la Urziceni, unde aveam să iau ultimul premiu literar. Evenimentul a fost stropit non-stop cu vin. Canistrele, damigenele şi clondirele se călcau pe bătături. Dar şi primele sticle de whisky falsificat…
Pe la unu dimineaţa, lui Paul Daian îi vine ideea să plece la mare, să prindă răsăritul. Amicul meu, Călin Angelescu, se prinde şi el. Dar cine are maşină? Cine conduce?
— Eu, răspunde dîrz Eugen Suciu, care nu se-ncurcase cu vinul, ci cu tăria.
Că-i tîrziu, că nu-i lumină, că e toamnă… Nimic nu i-a putut întoarce din drum. Duşi au fost. Dar n-au învins. S-au proptit, cu suta la oră-ntr-o curbă, în sătuleţul Bucu, într-o vie. Cînd au ieşit din maşina turtită, sprijinindu-se, săteanul le-a zis:
— Bine c-am tăiat copacul. Vai de viişoară!
La postul de poliţie, întrebările de rigoare. „Aţi băut?“ Tustrei se privesc cu ochii mari şi, clătinîndu-se, zic într-un glas: „Nu! Noi sîntem poeţi!“. Poliţistul scoate oftînd o fiolă şi i-o dă lui Eugen. Ştiind că-l aşteaptă suspendarea, Eugen îşi umflă obrajii, prefăcîndu-se că suflă. Din cauza efortului, scapă un vînt… Tăcere. Tăcere încordată.
— Te-ai băşit! – a tunat în clipa aia, vesel nevoie mare şi bălăngănindu-se, Paul Daian.
Poliţistul a înghiţit în sec şi a plecat, ruşinat, ochii-n hîrtii.
