Cartea Românească mi-a fost, vreme de șase ani, casă, protector și sursă de venituri. Noi toți (oamenii muncii – și cu mine) ne începeam programul cam pe la nouă (o adevărată binecuvîntare pentru adormitul care mă bîntuia), apoi ne odihneam un pic, la o cafeluță ALVORADA și la o tablă. Mă rog, nu era chiar o tablă, era încleștarea tablelor epocale, la care participau cam toți autorii cu care ne împrietenisem și care așteptau ori viza de la cenzură, ori șpaltul, ori exemplarele de semnal. Se suna adunarea pe strapontina din librărie, iar oștile, în frunte cu generalii de brigadă Florin Georgescu și Mircea Nedelciu, desfăceau cutia, împărțeau pulurile și suflau în oase. Dintre toți cei ce s-au perindat pe acolo, Costache Olăreanu era cel mai haios și mai iubit dintre combatanți. Închidea un ochi cînd lansa zarul, apoi privea superior și rostea „poartă-n casă” ca o sentință.
Costache, blîndul meu amic, mi-a spus și povestea statuii din curte, cu un haz de necaz specific și inegalabil. Opera îl înfățișa pe Caragiale, într-o atitudine profetică. Clasicul nostru de bronz își ținea deștu’ la rever și privea spre strada Nuferilor.
— Ai observat? Degetul ăla la rever nu apare în nici o fotografie. Nimeni nu scrie despre el că și-ar fi ținut mantaua – mantaua, o, Doamne!, ca și cum ar fi apărat-o de vînt. Știi de ce? Pentru că, de la gît în jos, nu e Caragiale.
— Cum asta? Da’ cine e?
— Puiule mic – mi-a zis el cu duioșie –, e Lenin. Sau Stalin. Da’ io cred că-i Lenin. Sută la sută.
— Cum așa?
— Simplu. Prin ’52-53, statul român a primit o comandă, de fapt un ordin, să realizeze o statuie a lui Lenin. Sau Stalin. Hai să-i zicem Lenin. A primit-o Baraschi. Nouă sute de mii de lei. Ehei, pe vremea aia, un salariu era de 400 de lei. Buun. Și se pune Baraschi și face corpul, conform indicațiilor din tablourile oficiale. Apoi se pune pe așteptat. Pentru că, stai să vezi, capul nu se făcea în țară. Capul era stas, se făcea la Moscova. Se trimitea pe dimensiuni. Nu era voie să intervină artistul. De aia zic că e posibil să fi fost Stalin. Da’ Stalin cu mîna la rever n-am mai văzut. Și ce să vezi? Moare Stalin în martie. Panică la Moscova, panică la București. Adică haos și uitare. După un an, comanda de stat se schimbă. Să nu mai fie Lenin, că aveam destui Lenini. Fă, tovarășe, un Caragiale. Îl scoseseră pe Caragiale de la index. Așa că i-a pus statuii capul lui Caragiale. Te-ai prins?
M-am uitat mai atent. Așa era!
— Dar nu mai era loc pentru statuie, așa că au plasat-o aici. Săracu’ Bellu Zilber, habar n-avea cîtă dreptate avea cînd spunea, puțin înainte de a fi închis: „Socialismul va purta la noi pecetea lui I. L. Caragiale și a lui I. V. Stalin!” Hm, stai nițel, cred că a fost Stalin.
1.280 de vizualizări
Dragut, ca orice este povestit cand vrei sa vinzi o marfa.
Coana Wiki zice:
Statuia lui I. L. Caragiale din București este opera sculptorului Constantin Baraschi, plasată în prezent la intersecția străzilor I. L. Caragiale și Maria Rosetti. Statuia a fost realizată în 1957, când sculptorul a participat la concursul pentru realizarea statuii lui Lenin, care urma să fie amplasată la loc de cinste în fața Casei Scânteii. Crezând că va fi câștigătorul concursului, Baraschi a turnat în bronz statuia, dar a avut surpriza ca să fie acceptată statuia lui Boris Caragea.
Istoricul de artă Pavel Șușară[1] afirmă că, rămânând cu statuia nevândută, Baraschi i-a tăiat capul lui Lenin, l-a înlocuit cu capul lui Caragiale cu pălărie și l-a propus din nou autorităților. A fost un nou eșec.[2]
Sculptorul Paul Vasilescu infirmă această informație dată de Pavel Șușară, susținând că statuia este, din cap până-n picioare, Caragiale, fiind concepută de la început pentru al reprezenta pe marele dramaturg și că el însuși a lucrat la statuie, înainte de intrarea la facultate, fiind ucenic, pe atunci, în atelierul lui Baraschi.[1]
Și o mărturie a sculptorului Nicu Enea contrazice această versiune: „În anul 1952, la o sută de ani de la nașterea lui Caragiale, Ministerul Culturii a comandat un monument de 3 metri lui Baraschi. Lucrarea a așteptat aproape o lună de zile, după care o comisie ideologică și de partid a aprobat-o”.[3]
Cert este că statuia a zăcut ani întregi într-o curte de pe malul Dâmboviței, până când scriitorul Marin Preda, directorul Editurii Cartea Românească, a aflat despre existența ei. Fiind un mare admirator al lui Caragiale, acesta a mutat statuia în curtea editurii, fără să facă vreun demers oficial[2]. Statuia a stat de atunci pe pământ, într-un colț al curții editurii.
Acum ceva ani…pe cand eram in liceu, petreceam ceva timp la bancute,lang statuie.
La un moment dat parca a si fost o incercare de furt..pfuiii ce vremuri..gradina icoanei…vara…