Home / Interviu / CRISTIAN FULAȘ: ”Acest rău care nu mai poate fi scos din lume!”

CRISTIAN FULAȘ: ”Acest rău care nu mai poate fi scos din lume!”

Zoom

Cristian Fulaş s-a născut pe 3 iulie 1978 la Caracal. A absolvit Litere, apoi studii aprofundate de Teoria literaturii. Debutează în 2015 cu Fîşii de ruşine, Gestalt Books (Premiul Observator cultural pentru debut; Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”; Premiul revistei Accente; nominalizat la Premiile USR pentru debut; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iaşi). Fragmente din roman s-au tradus în franceză, italiană, germană, engleză, bulgară, croată, suedeză, maghiară. În 2015 publică Jurnal de debutant, Editura Tracus Arte. În 2016 publică După plîns, Casa de editură Max Blecher – Gestalt Books, nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iaşi. A tradus aproximativ cincizeci de titluri din engleză, italiană şi franceză. Dintre ele amintim: Christophe Bataille, Visul lui Machiavelli, Mathias Enard, Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi, Boussole (în lucru), Jenny March, Mituri clasice, Alain Prost, Istoria relaţiilor internaţionale, Gianni Francesetti, Michela Gecele, Jan Roubal, Aplicaţii clinice ale psihoterapiei Gestalt. Din 2016 este organizatorul principal al festivalului internaţional Lofest, care se desfăşoară la Bucureşti.

Mihai Radu: Ce vrei cu volumul Ce frumoși și cei buni, de ce l-ai scris, ce nu spusesei? Cum s-a născut?

Cristian Fulaș: Să începem cu o glumă: eu aș vrea să-mi iau un Seria 5. Dar nu pentru asta l-am scris, ci exact pentru motivul pentru care, cred, scriu toți oamenii: pentru că l-am scris. Literatura nu are scop, nu cred că a avut niciodată așa ceva. Iar literatura care are scop politic, ei bine, îmi pare că devine un pic propagandă, dar să evităm subiectul pentru binele tuturor. Am scris volumul pentru că mă apăsau poveștile din el, pentru că simțeam că trebuia să le spun și am găsit timpul să fac asta. Scrisesem două cărți despre un om care părea să trăiască într-o lume moartă, am simțit de astă dată nevoia să spun poveștile lumii vii. Iar nașterea acestei cărți s-a petrecut odată cu cimentarea ideilor mele despre acest rău care nu mai poate fi scos din lume, care nu numai că ne definește, ci aproape că ne creează. Simțeam nevoia să scriu despre el și am făcut asta timp de vreun an și jumătate, cum spuneam, fără nici un motiv anume.

M.R.: Două romane dure înainte de această carte și o mare schimbare de ton? Cum a venit?

C.F.: Ar fi frumos să îți pot spune că schimbarea de ton a venit întâmplător, mi-ar plăcea mult să declar aici că, dom’le, pe mine mă domină voci interioare care mă împing să scriu, mă iau așa de mânuță și mă așază în fața laptop-ului și nu mă mai lasă să plec de acolo până nu scriu, dar nu: am creat schimbarea de ton, am stat liniștit și am gândit luni de zile pentru a obține o diferență în felul de a spune poveștile. Pentru a obține, dacă vrei, un Fulaș diferit de cel dinainte. Nu cred în semnături stilistice, cred că asta am vrut să spun în primul rând. Dar duritatea a rămas, e acolo între paginile cărții, mi-e imposibil să cred că pot sau putem să scriem despre lumea asta în care trăim fără durități, ar fi o mare minciună.

M.R.: Ești un sictirit, răzvrătit și deprimat… Cu ce te ajută scrisul?

C.F.: Scrisul e forma mea de revoluție. Da, „răzvrătit, sictirit, deprimat”, pot continua eu: dezamăgit, acrit, lipsit de orice speranță și, în același timp, eu nu pot fi un activist frenetic, nu pot să strig pe străzi, am încercat, nu mi-a ieșit minunat. Și atunci, ca orice revoluționar de buzunar al vremilor noastre, fac și eu ce pot, îmi pun personajele și poveștile să se revolte, îi pun pe cei frumoși și pe cei buni să spună în locul meu ceea ce, dacă aș avea curajul, ar trebui să strig cu propria voce. Dar, ca să răspund concret: scrisul mă ajută să mă simt mai puțin vinovat pentru faptul că, împreună cu alte milioane de compatrioți, nu fac mai nimic pentru binele locului ăstuia în care trăim. Că o fi bine că procedez așa, că o fi rău, nici nu mai știu.

M.R.: De ce iubești animalele? Dacă ar fi să pleci pe o insulă pustie ai lua cu tine un om sau un câine?

C.F.: Sigur, această întrebare e despre divorț, e despre un posibil Fulaș care ia forma preșului de la ușă dacă doamna lui citește aceste rânduri, dar e evident că pe o insulă pustie nu aș lua nici omul, nici câinele. Nu aș putea să le fac asta, de fapt, dar dacă ar trebui să aleg într-o lume frumoasă și bună care, ca și asta din jurul nostru, ne pune să alegem între rele, aș lua-o pe Goldie. Ea are mult mai mare nevoie de mine, ea depinde în mult mai mare măsură de puținul pe care pot să îl fac eu în lumea asta. Desigur, ca orice soț de o diplomație îndoielnică (și cam post-factuală), voi cere să consemnăm aci că nu aș lua pe nimeni. Arta compromisului.

M.R.: Traduci. De ce Enard? Cum te-ai întâlnit cu el? Unde?

C.F.: Citind. M-am întâlnit cu Mathias Enard citindu-l, niciodată față în față. Trăiesc cu părerea că literatura de azi, în unele părți ale ei, curge spre o ultrasimplificare a lucrurilor. Și atunci, poate ca și în cazul scrisului meu, aleg să lupt tăcut, muncind, nu neapărat prin activism. Traduc un mare stilist în speranța că și ceilalți vor înțelege demersul fin din spatele gestului meu. Întotdeauna sper ca gesturile mele mici să fie vizibile, ca lumea să înțeleagă ce încerc să spun fără să fiu nevoit să-mi strig nefericirea pe străzi sau în alte părți și fără să fiu pus în situația de a lupta efectiv pentru ideile mele. Dincolo de aura mea de mare luptător de social media, pe care niciodată nu o să înțeleg de unde am căpătat-o, sunt un timid irecuperabil. Uneori îmi place să cred că sunt bine crescut, dar de fapt cuvântul e timid. Și traducerile, scrisul se potrivesc perfect profilului meu de om care în realitate nu prea vorbește, dincolo de tastele laptop-ului.

Cu Mathias Enard, ca și cu toți marii scriitori pe care îi citesc, m-am întâlnit citind. E tot ce pot face eu bine în lumea asta, sunt un fel de cercetător al tăcerilor care stau aliniate pe paginile cărților.

M.R.: Spune-mi, te rog, trei cărți citite anul ăsta și care ți-au mutat ”direcția”!

C.F.: Nu știu dacă au fost trei, dar pot spune două cu siguranță. Una a fost L’Ordre du jour, cartea cu care Éric Vuillard a câștigat premiul Goncourt 2017. Simplitatea ei m-a cucerit. Apoi, evident, Boussole (Mathias Enard), o carte premiată și cunoscută la nivel mondial care îmi schimbă aproape zilnic modul de a înțelege literatura.

Iar acum trebuie să trecem la paranteză. (Evident, pentru că am scris despre ea, cartea ta. Care aducea la începutul acestui an ceva diferit în literatura noastră și, până azi, nu cred că am găsit o carte cu care să se compare la categoria „Romane scrise în 2017”.)

(1210 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.