O dată sau de două ori pe an, cînd Vântu își face săritura la trapez, oamenii de grotă ai presei își amintesc de condiția lor și reiau stenograme și liste cu jurnaliști. E un obicei ce izvorăște din incapacitatea de a-și pune întrebări sau din tare profesionale și mai grave. Prostia e de regulă odihnită și se hrănește cu certitudini, de aceea eu n-o obosesc acum cu explicații, ci îi ofer puțină îndoială.
Pentru unii, Vântu a fost un mic răufăcător din Roman. Pentru alții – omul în jurul căruia s-a învîrtit, o vreme, România. Între cele două extreme, folclorul l-a distribuit în roluri diverse, așa că Vântu poate fi întîlnit cînd sub chipul țeparului absolut, cînd al miliardarului din Top 300, cînd al filantropului penal, cînd al eminenței perverse și cenușii. Și în evidența instanțelor el figurează cu mai multe încadrări, dar toate la un loc nu pot să acopere nici pe departe resursa lui creativă.
În relația cu statul român e greu de spus cine l-a folosit mai mult pe celălalt. Serviciile lui Vântu au fost răsplătite așa cum știe statul să răsplătească: uneori cu generozitate, alteori cu arestări. Puțini știu de contribuția lui Vântu, în 1999, la deblocarea, în Parlament, a acordării dreptului de survol pentru avioanele NATO care urmau să bombardeze Serbia. Și mai puțini știu despre misiunile executate de Vântu și de banii lui, în acord cu serviciile, în Republica Moldova. Sînt fapte, acțiuni încadrate la categoria secretelor „strategice”, reglate cu chitanțe interne, cu privit în altă parte și cu privatizări din scurt, de pe urma cărora ambele părți au cules dividende. Culmea, eticheta de escroc romantic, asumată public, l-a ajutat pe Vântu să coabiteze la modul profitabil cu cele mai pure instituții de forță ale statului de drept.
Vântu a avut, însă, o gură mare și vocația pericolului. I-a plăcut mereu să vorbească provocator, să șocheze de dragul de a șoca și să presare tîmpenii peste un discurs exaltat. Grandoman fără limite, Vântu i-a hrănit pe politicieni din palmă, dar nu s-a putut abține să folosească aceeași palmă ca să-i plesnească, din îngîmfare, peste ochi. De la această manie i s-a tras. Băsescu a fost primul care i-a întors palma, apoi a urmat capul în gură.
În ianuarie 2010, imediat după victoria la prezidențiale, Băsescu a ordonat instituțiilor statului să se ocupe de televiziunea Realitatea TV, care era a lui Vântu, și de grupul de presă Cațavencu, unde Realitatea Media era acționar din 2006. Luni la rînd, Blejnar și-a trimis oamenii în valuri, blocînd redacții, plăți, contracte în derulare. A urmat chemarea jurnaliștilor la DNA ca să explice procurorilor de ce primesc drepturi de autor pentru texte de autor. La capătul acestor activități ale statului de drept, mulți clienți de publicitate și-au retras comenzile. Pînă la sfîrșitul anului, pe fondul presiunilor politice și al crizei care a lovit industria media, mare parte din publicațiile grupului Cațavencu au tras obloanele, iar sute de jurnaliști au rămas pe drumuri.
Atunci au fost scoase din contabilitate ȘI DIN CONTEXT listele cu venituri ale unor angajați și colaboratori din grupul Realitatea Cațavencu. Publicarea lor în presă a fost ilegală, premeditată, distorsionată și coordonată, s-a făcut prin canalele regimului Băsescu și a avut ca scop discredidarea corpului editorial. Aceste mizerii sînt rotite și azi în presă, fără ca vreunul dintre cei care le publică să înțeleagă ce e acolo sau să se întrebe cu privire la legalitatea acțiunii lui Blejnar, patronul traficului de motorină.
Și, fiindcă acele liste n-au părut să murdărească destul, a urmat episodul stenogramelor. Vă amintiți, Parchetul a „scos” înregistrări ale unor discuții private dintre Vântu și cîțiva jurnaliști din grup. Înregistrările au fost făcute ilegal, publicate ilegal și, ceea ce e cel mai grav, falsificate prin omiterea unor replici. Ele au fost direcționate personal către redacțiile pro-Băsescu de șefa Parchetului General de atunci. O ilegalitate de la un capăt la altul, un abuz comis în văzul și aplauzele presei – prea speriată și prea măcinată de invidii ca să-și pună întrebări. Nici societatea civilă, nici Parlamentul n-au deschis gura. Au fost puține voci care au îndrăznit să se facă auzite atunci și, pe lîngă vocea lui Tolontan, mă văd nevoit să amintesc aici vocea Jurnalului național.
Vântu e acum la pușcărie, tîrît acolo de faptele lui reale sau imaginate, dar demonii stîrniți de trecerea lui prin societate au rămas în libertate. Bîntuie fără opreliști prin mediul virtual, acolo unde lipsa de haz, spaimele și prostia pot fi numite astăzi jurnalism.
Articolul este scris pentru cunoscatori