Era să fiu un Lisbou: Poveşti de succes cerşetoresc în Portugalia

Portugalia e, în principiu, un fel de Republica Moldova a Spaniei. Exact cum moldovenii noştri au luat limba română şi i-au băgat ş-uri şi î-uri la greu, aşa au făcut şi portughezii cu spaniola. Exact cum moldovenii au o ţară de trei ori mai mică decît a noastră, dar cu vinuri de trei ori mai bune, aşa au şi portughezii faţă de spanioli. Exact cum Spania e plină de români, Portugalia e plină de basarabeni. 

Şi, exact ca o Basarabia veritabilă, e şi mult mai săracă. De aia se şi fereşte românul de ea ca de dracu’. Acolo nu emigrezi, eşti exilat. Totuşi, printre puţinii români care îşi fac carieră acolo, am găsit şi cîţiva care fac PR pentru ţară.  De exemplu, la intrarea Turnului din Belem, o fortăreaţă-monument a Lisabonei, stă de strajă, de dimineaţă şi pînă cînd vine refluxul, un tînăr. Bine, e drept că stă pe jos cu mîna întinsă, poartă o căciulă pe-o ureche la peste 30 de grade şi are o pancartă pe care scrie ceva de jale agăţată de gît. Şi întîmplarea face că e şi de etnie mixtă, zic eu turco-romă. Cum portugheza mea se limitează la ce-am auzit în nişte melodii de-ale lui Morandi, un vorbitor fluent îmi semnalează că e cam agramată cererea lui de amărît. Cînd ne-aude şi că vorbim româneşte, ne salută, îi scapă un zîmbet în colţul gurii şi apoi revine imediat la poziţia de amărît. Îl întreb şi eu de sănătate şi nu-mi ia mult să aflu că mi-e conjudeţean din Tulcea. Perfect, dau o ştiucă sau ceva cînd ne vedem prin ţară! După o discuţie în care tot nu lasă vrăjeala cu mine cum că ar sta în cocioabă, că n-are haine şi că e vai de curul lui, ne arată totuşi cu degetul spre undeva mai încolo, către o tînără la fel de pestriţă în peisaj ca şi el. Merg şi la dînsa s-o salut şi aflu că ea e chiar din Tulcea şi că a venit aici pentru că s-a înhăitat ca proasta cu bagabonţii ăia din Babadag şi chiar s-a măritat cu unul. Îmi zice şi ea aceeaşi abureală, dar cu adaosul elegant „copii“: n-are casă la copii, n-are masă la copii, n-are papuci să-ncalţe copiii.   

Cîteva zile mai tîrziu, dau din nou prin zona Belem-ului şi exact în dreapta mănăstirii Jeronimos (un fel de Putna a Lisabonei dacă e să continuăm analogia cu moldovenii) aud venind dinspre o casă nişte zbierete într-un amalgam româno-ţigănesc. Descopăr o casă cu etaj, veche, cu o tencuială refăcută cu ciment şi nevăruită, care arată ca o babă pe o plajă de nudişti tineri. În faţa locuinţei, doi puradei aleargă unul după altul îmbrăcaţi numai în chiloţi, şi pe treaptă încă vreo trei cetăţeni spărgînd seminţe. O văd şi pe fata de acu’ cîteva zile aruncînd nişte rufe pe sîrmă. N-o salut, dar mai stau puţin şi analizez condiţiile: cartierul rezidenţial de cerşetori români din Lisabona nu-i de ici, de colo şi, cel puţin ca poziţionare, bate la fund multe alte case de basarabeni muncitori.