Anul acesta are loc centenarul şi jumătate de la naşterea lui Rabindranath Tagore, poetul naţional al Indiei şi cumva precursorul cultural al lui Krishna & Rukmini, cu a lor antologică Incikidana. Cu ocazia asta, la Muzeul Satului din Capitală a avut loc festivalul de cultură indiană „Namaste India“. Deoarece cunoştinţele mele despre India se rezumă la ce am aflat din Slumdog Millionaire, redacţia a găsit de cuviinţă să mă trimită la faţa locului.
Ajuns în curtea muzeului, primul lucru pe care-l observ e că la standurile de tîrg se vînd cam aceleaşi haine pe care le găseşti şi la standurile de tîrguri de kitsch-uri de pe marginea drumului pe Valea Prahovei. Sigur, e o chestie de context: dacă cumperi o rochie roş-verde de la o doamnă cu un punct roşu în frunte, ai achiziţionat un produs indian autentic şi eşti o persoană cosmopolită, deschisă către alte culturi. Dacă faci acelaşi lucru de la un ţigan fără pată în frunte, eşti doar un om lipsit de bun-gust. Încerc să verific autenticitatea produselor şi mi se spune că sînt într-adevăr făcute în India. „Au fost bătute de pietre pe malul Gangelui?“, întreb eu în căutarea unei urme a trecerii lor prin mîini indiene. Primesc în schimb doar o privire uşor sceptică.
Trecînd mai departe, ajung la standul care promovează primul spa ayurvedic din România. Din cîte am discutat cu domnii de acolo, medicina tradiţională ayurvedică, la nivel fizic cel puţin, echivalează cu a face un şniţel uman. Te bate pe încheieturi cu săculeţi, te freacă cu pudră şi te bagă în băi de ulei cald. Oricum, cu oferta lor eşti mai puţin predispus la o toxiinfecţie alimentară decît de la un şniţel cu finalizare de la Springtime.
O oprire necesară mi s-a părut cea la cafenea, unde, după cum mi se promisese în afişul evenimentului, aveam să găsesc mîncare tradiţională indiană. Vrăjeală! În afară de cîteva sucuri cu aloe vera şi fructul pasiunii, pe care le luam la juma’ de preţ de la non-stop la arabu’ din Grozăveşti, n-aveam din ce mare lucru să aleg. Am înţeles apoi că e vina mea că nu m-am sincronizat cu bucătăria, dar dezamăgirea mi-a rămas în suflet.
Ultimul punct care mi s-a părut absolut necesar să-l ating în periplul meu prin mini-India de la Muzeul Satului a fost curtea cu yoga şi alte tehnici de iluminare spirituală orientale. O doamnă încerca să-i vîndă alteia un curs online de yoga, spunîndu-i despre beneficiile imense pentru sănătate. Sper că nu se oferea pe sine ca etalon, pentru că arăta ca şi cum ar fi mîncat vreo zece Mahatma Gandhi la micul dejun.
La sfîrşit, am citit cîteva versuri din Tagore şi cîteva pagini de filosofie indiană din cărţile expuse la tîrg şi pot să spun împăcat că n-am fost prea impresionat de ele: mă doare la fel de mult în curry de India ca şi pînă acum.
…pe care.