Hotărîsem să devin scriitor şi pentru asta nu trebuia decît să scriu. Taică-meu îmi dădea cinci lei pe zi, de ajuns pentru un pachet de ţigări „Virginia“. Cafeaua mi-o cumpăra el, cum am mai spus, la prînz mîncam (foarte bine) la una din mătuşile armence, Ardem, care locuia pe strada Ion Maiorescu, o stradă paralelă cu Calea Moşilor, care există şi astăzi. Nu mîncam de dimineaţă, beam cafea, fumam şi scriam pînă pe la ora două.
Apoi mîncam şi după-amiezile mi le petreceam citind. Seara mergeam la iubita mea, viitoarea soţie, Cristina, sau la Pantazi şi Iolanda Malamen. Nu puteam să public, dar chestia asta nu mă îngrijora prea tare. Pînă la urmă, aşa îmi închipuiam, aveam să răzbesc cumva. Altceva mă îngrijora. Începînd din toamna lui ’71 căzuse o nouă belea pe capul românilor. Nu pe capul tuturor, ci numai pe cel al tinerilor. Cele două ziare de maximă importanţă, Scînteia şi România liberă, titrau cu litere de-o şchioapă pe prima pagină următorul avertisment: „Tineri, 100.000 de locuri de muncă vă aşteaptă!“. Era o lozină nenorocită care acoperea o porcărie: tinerii fără serviciu erau condamnaţi la repezeală pentru parazitism şi trimişi să muncească pe gratis (primeau mîncare şi adăpost) pe şantierele patriei. De la trei la şase luni. Pe străzile Bucureştiului (bănuiesc că şi în provincie) începuseră să umble patrule formate dintr-un miliţian, doi-trei muncitori şi un activist de partid. Erau legitimaţi tinerii mai „dubioşi“, adică bărboşii, pletoşii, minijupistele, cei care purtau blugi… dar şi la întîmplare. Zonele cele mai periculoase erau marile bulevarde (Magheru şi 6 Martie), dar, dacă erai ghinionist, te puteau agăţa de oriunde.
Citiţi episodul următor
