Conu’ Alecu și Fanarul

Lui Alexandru Paleologu îi plăcea ipoteza că ar fi fost de os împărătesc, dar nu se ambala în ea. Dacă te vedea că-l privești cu îndoială în timp ce-l întrebai cît e de adevărat că era coborîtor din dinastia bizantină cu acest nume, dădea din cap că ceva o fi fost, dar nu foarte sigur. În schimb, dacă-i spuneai că e din neam de împărați, îți zicea cu plăcere ce se povestea în familia Paleologu, neam boieresc, pe această temă. Nici măcar să nu-i fi sugerat însă că ar fi fost urmaș de fanarioți, că se zbîrlea. Nu c-ar fi avut ceva împotriva fanarioților, unii dintre ei erau oameni cultivați și cu idei luminate, dar Paleologii din care se trăgea el proveneau de pe insula Lesbos, nu din Fanar, ceea ce era o deosebire capitală. Fanarioți erau Mavrocordații și Ghiculeștii; Rosetteștii erau și ei tot fanarioți. Paleologii săi, nu! Indiferent însă de ceea ce zicea conu’ Alecu, prin Senat, dar și printre liberalii lui, erau voci care susțineau că e fanariot. Într-o dimineață cînd bătrînul Paleologu a apărut la Senat, cu oarecare întîrziere, sprijinindu-se în baston, aude o voce: „A venit și fanariotul…“. Conu’ Alecu se răsucește calm în direcția vocii: „Decît idiot, mai bine fanariot“.