Cînd îl atinge aripa inspirației, actorul român scrie poezii. Sau teatru. La proză nu se bagă decît ca să-și povestească amintirile, ori cel mult ca să monologheze filosofic și prăpăstios, ca Dan Puric, prin gura căruia Petre Țuțea spune mai ales ceea ce n-avea de gînd să zică vreodată.
Mircea Diaconu s-a apucat de proză pe la 27 de ani, brusc și fără să fi dat vreun semn în prealabil că l-ar interesa să se recalifice. Îi mergea cît se putea de bine cu actoria, și la teatru, și în filme, încît nu poate fi bănuit că a început să scrie bîntuit de vreun demon al frustrării. Așa că nu văd de ce nu l-am crede că într-o zi a descoperit bucuria scrisului.
În 1977, cînd a apărut Șugubina, cartea de povestiri a lui Mircea Diaconu reeditată de curînd, optzeciștii încă își făceau încălzirea în cenacluri. Volumul lui a fost un fel de prefață a prozei optzeciste, fără program, dar compensînd prin autenticitatea relatării „în priză directă” absența teoretizării.
Ca actor, Diaconu avea de pe atunci aerul naiv-curios-mirat pe care avea să-l joace în multe dintre rolurile în care trebuia să descopere cum e lumea și ce vrea ea. Aerul ăsta îl au și personajele din povestirile lui, copii sau tineri care încă nu s-au rupt de adolescență, născuți și crescuți la țară, ca și autorul, dar nițel altfel decît ceilalți. Totuși, dacă n-ai ști cu ce se ocupa autorul cînd nu scria proză, din povestirile lui nu-ți dai seama încotro îl trăgea ața în copilărie.
Nici din romanul autobiografic pe care l-a publicat Diaconu la trei ani după debut nu capeți vreo informație din care să reiasă că actorul și-ar fi contemplat copilăria în căutarea primelor semne care aveau să-l împingă spre meseria lui de bază. Adică plăcerea de a povesti e mai tare la el decît dorința de a se povesti, ceea ce-l face mai interesant și mai plauzibil ca prozator, fiindcă se abține să-și folosească notorietatea pentru a ne zgîndări curiozitatea. Bine conduse și, mai ales, excelent scrise, povestirile lui Mircea Diaconu mă fac să regret că actorul și apoi politicianul nu i-au lăsat timp prozatorului să-și vadă de treabă.
Mircea Diaconu, Șugubina, Ed. Polirom, 2014.
